Cartea lui Andrew Nicoll, A fost odată ca niciodată, mi-a plăcut de la prima la ultima pagină. Au fost, însă, unele fragmente care mi s-au părut absolut savuroase și pe care le-am recitit de nenumărate ori. Unul dintre acestea este descrierea unei femei bându-și cafeaua de dimineață:

Agathe s-a ridicat în picioare, a pornit cu mersul ei unduios spre ușa vagonului și a coborât din tramvai. Îngerul de Aur era pe partea cealaltă a intersecției. Agathe s-a oprit la marginea trotuarului, a așteptat să treacă mașinile și a traversat. Când ușile grele de sticlă s-au închis în urma ei, tot zgomotul străzii s-a stins, rămânând să o aștepte afară, ca un majordom îndatoritor. În aerul dinăuntru plutea un miros primitor de cafea, scorțișoară și migdale. Pretutindeni numai liniște și pace. Îngerul de Aur era o veritabilă catedrală a cafelei și, chiar în inima lui, ca o orgă uriașă, strălucind sub domuri de aramă și cu tuburi de alamă, trona imensul și aburindul filtru de cafea, din care se nășteau adevărate simfonii de arome. /…/
Agathe s-a așezat pe scaunul de la capătul barului. Era stânjenitor. Trebuise să-și ridice fusta un pic mai sus decât ar fi fost cazul. Oamenii se uitau la ea. Bărbații au băgat de seamă că ciorapii i se încrețesc ușor la gleznă. Femeile au băgat de seamă că ei băgaseră de seamă. /…/
Atunci din orga cafelei a apărut Mamma Cesare. Era pipernicită, abia de vedea pe deasupra tejghelei, dar era formidabilă – o femeie ca un vas de război de buzunar. Părul strâns într-un coc de culoarea oțelului, picioarele crăcănate îmbrăcate în ciorapi de lână gri ca oțelul, pantofi care ar fi trebuit să fie negri, dar care se decoloraseră câteva nuanțe de la atâta purtat, din cauza turelor pe care le făcea zilnic Mamma Cesare între mese, și o rochie care fusese neagră atunci când femeia o îmbrăcase pentru prima oară, când rămăsese văduvă. Dar asta fusese cu câteva decenii și cu nenumărate spălări în urmă.
Mamma Cesare a ieșit din spatele tejghelei și s-a oprit lângă Agathe. De acolo, de pe podeaua pe care o lustruise cu târșâitul picioarelor ei vreme de cincizeci de ani, Mamma Cesare și-a ridicat privirea spre Agathe, care ședea pe scaunul ei înalt, și a zâmbit ca un rechin.
– Ciaidori?
– O cafea, vă rog, și un croasant.
– Cafea, da. De croasant n-ai nevoie.
Agathe s-a zburlit.
– Totuși, aș vrea un croasant. O cafea și un croasant, vă rog.
– Doar cafea.
– Uite, cine-i clientul aici? Clientul are întotdeauna dreptate.
– Nu și când se înșală, i-a răspuns Mamma.
– Așa vorbiți cu toți clienții?
– Clienții cu care vorbesc așa sunt cei care au nevoie să li se vorbească așa. Nu-ți trebuie croasantul. Croasantul o să te îmbătrânească. Nu-l lăsa să te îmbătrânească. Tu nu ești bătrână.
Agathe era să cadă de pe scaun.
– Doar cafeaua, a răspuns ea.
A durat ceva până să-i vină cafeaua. Mamma Cesare s-a întors la orga de cafea târșâindu-și picioarele, a turnat lapte într-o cană de metal și a râșnit amestecul ei special de boabe, făcând tuburile să șuiere și să scoată aburi, a ridicat manete, a apăsat butoane și a adăugat un turnuleț de frișcă, încheind apoteotic o grandioasă capodoperă, care trona înspumată în ceașcă, vrednică de contemplația.
S-a întors la Agathe și, întinzându-se, a pus ceșcuța cu grijă pe tejghea.
– Cafea. Fără croasant.
Pe urmă, Mamma Cesare a răsucit cu delicatețe farfurioara. Acolo, pe margine, era un pătrățel de ciocolată, în două straturi, ciocolată albă jos și ciocolată neagră și amăruie deasupra, ștanțat cu imaginea unei ceșcuțe.
– Fără croasant.
– De unde ați știut? a întrebat-o Agathe.
– Uneori știu. Uneori văd lucruri. Uneori oamenii îmi spun lucruri. /…/
Agathe a luat cu delicatețe pătrățica de ciocolată, între două degete. A simțit cum se topește puțin de la căldura pielii ei și ar fi vrut să o mănânce pe toată deodată, însă a mușcat cu grijă doar jumătate din ea, punând cealaltă bucată la loc pe farfurioară. Câteva firimituri s-au lipit de rujul ei. Le-a șters cu vârful unei limbi ca de pisicuță. Bărbații nu-și luau ochii de la ea. Gestul ei parcă a durat o veșnicie.