Hollywood și literatură, război și dolce far niente sub soarele Mediteranei, Frumoasele ruine de Jess Walter este un roman ce deschide multe piste de interpretare, dar și o poveste despre frumusețea poveștilor.

Pasquale nu înțelegea ce vrea să spună Alvis Bender când zicea că scriitorii aceștia „inventau”. După mintea lui, inventatorii erau oameni ca Marconi din Bologna, care inventase radioul. Odată ce prima poveste a fost spusă, ce mai era de inventat?
– Excelentă întrebare.
De când își pierduse catedra de la universitate, Alvis era veșnic în căutare de ocazii să țină prelegeri, iar în Pasquale, adolescentul retras, și-a găsit un public dispus să-l asculte.
– Imaginează-ți că adevărul e un lanț de munți uriași, cu vârfurile veșnic învăluite în ceață. Scriitorii explorează aceste adevăruri, căutând mereu noi cărări înspre vârfuri.
– Deci poveștile sunt cărări? întrebă Pasquale.
– Nu, răspunse Alvis. Poveștile sunt tauri. Scriitorii ajung la maturitate plini de energie și simt nevoia să alunge poveștile vechi din turmă. Un taur domnește o vreme peste turmă. Dar apoi își pierde vigoarea și taurii tineri preiau puterea.
– Poveștile sunt tauri?
– Nu.
Alvis Bender sorbi din pahar.
– Poveștile sunt națiuni, imperii. Pot dăinui la fel de mult ca Roma antică sau la fel de puțin ca al Treilea Reich. Națiunile-povești se înalță și decad. Guvernele se schimbă, modele vin și trec, iar ele continuă să-și cucerească vecinii. La fel ca Imperiul Roman, epopeea s-a întins secole la rând peste tot în lume. Romanul s-a ivit odată cu Imperiul Britanic... dar stai... ce se înalță acolo, în America? Filmul?
Pasquale rânji.
– Iar când o să te întreb dacă poveștile sunt imperii, o să-mi spui...
– Poveștile sunt oameni. Eu sunt o poveste, tu ești o poveste... tatăl tău e o poveste. Poveștile noastre merg în toate direcțiile, dar, uneori, dacă avem noroc, poveștile noastre se unesc într-una singură și, pentru o vreme, suntem mai puțin singuri.

– N-avem decât povestea asta pe care o spunem. Tot ce facem, toate deciziile pe care le luăm, punctele noastre forte, slăbiciunile noastre, motivațiile, trecutul și caracterul – și ceea ce credem –, nimic din toate astea nu e real. Totul face parte din povestea pe care o spunem. Dar uite cum stă treaba: nenorocita asta de poveste e a noastră!

„Este o poveste de iubire”, spune Michael Deane.
Dar, în fond, ce nu este o poveste de iubire? Nu-și iubește detectivul misterul sau căutarea sau reporterița curioasă, care e reținută chiar în clipa asta, împotriva voinței ei, într-o magazie goală pe chei? Ucigașul în serie cu siguranță își iubește victimele, iar spionul își iubește aparatura sau armele sau țara sau contraspioana exotică. Șoferul unui camion frigorific e sfâșiat între iubirea pentru frig și cea pentru camion, bucătarii din concursuri sunt nebuni după după cochiliile Saint Jacques, vânzătorii din magazinele de amanet își adoră vechiturile, la fel cum casnicele trăiesc doar ca să-și surprindă frânturi din fețele injectate cu botox în oglinzi cu rame aurite, individul beton, plin de steroizi, arde să i-o tragă tipei cu tatuaje de curvă de pe Hookbook și, pentru că suntem în realitate, toți sunt înamorați – nebunește, sincer – de microfonul mic prins la curea, în spate, și de producătorul care sugerează cu degajare încă un unghi, încă un cadru tremurat. Robotul ăși iubește stăpânul, exraterestrul – farfuria zburătoare, Superman îi iubește pe Lois, Lex și Lana, Luke o iubește pe Leia (până ce află că îi e soră), iar exorcistul iubește demonul chiar în timp ce se aruncă împreună cu el pe fereastră, într-o îmbrățișare deplină, înduioșătoare, la fel cum Leo o iubește pe Kate, amândoi iubesc vaporul ce se scufundă, iar rechinul... Dumnezeule, rechinul adoră mâncarea, la fel ca mafiotul – mâncarea și banii și pe Paulie și omertà –, la fel cum cowboy-ul își iubește calul, o iubește pe fata încorsetată din spatele barului cu pian și, uneori, iubește un alt cowboy, la fel cum vampirul iubește noaptea și gâtul, iar un zombi... nici să nu mai discutăm despre zombi, acest fraier sentimental, căci a fost cineva vreodată mai bolnav de iubire decât un zombie clătinându-se, această metaforă palidă și monotonă a amorului, tot numai dorință și brațe întinse, a cărui existență e ea însăși un sonet despre cât de mult își dorește niște creier? Asta este tot o poveste de iubire.

Frumoasele ruine, Jess Walter, Ed. Polirom, 2014, trad. Dana Crăciun, col. „Biblioteca Polirom. Actual”