Un roman al cuvintelor, Laur de Evgheni Vodolazkin are numeroase fragmente în care comunicarea și înțelegerea între oameni depășesc barierele limbii și ale exprimării. Ca în acest fragment în care Laur (pe vremea aceea, Ustin) se întâlnește pe străzile Veneției cu tânăra Laura. Fiecare pe limba lui, fiecare în lumea lui, și totuși comunică dincolo de cuvinte, la un nivel ce poate fi socotit, pur și simplu, profund uman.

Arseni se așeză în dreapta intrării și se rezemă de coloană. Simțea că obosise. Căutând să se așeze mai bine, dădu de ceva moale. În nișa dintre coloane ședea o fată; chipul ei copilăresc părea unul dintre basoreliefuri, poate pentru că era nemișcat. Arseni ridică mâna la ochii ei, și ea clipi.
– Pace ție, copilă, spuse Arseni. Am vrut doar să văd dacă nu te-a părăsit viața.
Ea se uită la el fără mirare.
– Mă cheamă Laura, și nu înțeleg limba ta.
– Văd că te împovărează ceva, dar nu știu pricina durerii tale.
– Uneori vorbești mai ușor când nu ești înțeles.
– Poate ești însărcinată, și copilul tău nu va fi legitim, căci tatăl lui nu ți-a devenit soț.
– Fiindcă atunci când ești disperat vrei să-ți spui durerea și te temi că odată ce îți iese din gură o vor afla toți.
– Știi, în asta nu e nimic care să nu se poată îndrepta. Tatăl lui poate încă să devină soțul tău. Sau un alt bărbat îți poate deveni soț, se întâmplă. Eu, crede-mă, te-aș lua de soție ca să te ajut, dar nu pot să o fac, pentru că am o dragoste veșnică și o soție veșnică.
– Dar eu, pot să spun, nici nu mă mai tem. Știu un mijloc care te împacă cu toate necazurile. Dacă o să fie rău de tot cu mine, disperarea o să-mi dea putere să îl folosesc.
– În viața mea a fost Ustina și a fost un băiețaș fără nume, dar nu i-am păstrat pe nici unul.
– Acum câteva zile am aflat că am lepră. Când mi-au apărut petele pe încheieturi, încă nu știam ce înseamnă asta. Și când în toiul verii a început să mă zgârie pe gât, tot n-am ghicit. Dar m-a văzut un om care mi-a ieșit în cale pe stradă și a spus: tu ai lepră. A spus: pleacă din orașul ăsta și du-te în orașul leproșilor, ca să nu ajungi un blestem pentru casa ta. Și m-am dus la doctor, și doctorul a conformat că omul a avut dreptate.
– De atunci încerc să vorbesc cu ei, dar ei nu izbutesc deloc să-mi răspundă. Băiatul a murit când era mic, el nici nu poate să răspundă. Dar nu-mi răspunde nici Ustina. Sigur, în situația lor nici nu e chiar așa de ușor. Parcă eu nu înțeleg? Înțeleg… Și totuși aștept. Fie, nu un cuvânt – un semn. Uneori mi-e tare greu.
– Și nu m-am mai întors acasă. Știam că ai mei n-or să mă lase și vor prefera să moară încet-încet cu mine.
– Dar tot nu mă las pradă disperării. În măsura puterilor. Încerc totuși să-i povestesc Ustinei despre cele ce se petrec aici. Fiindcă ea nu și-a dus viața până la capăt, și uite, eu încerc să completez ce n-a fost trăit. Numai că e greu. Viața în întregul ei, cu toate detaliile, s-o povestești, înțelegi?
– Între mine și restul lumii s-a lăsat un zid. Deocamdată e de sticlă, fiindcă nimeni nu știe de nenorocirea mea. Dar pe urmă totul o să fie vizibil. Doctorul mi-a spus tot. Mi s-a părut că asta îi face plăcere. Dar poate a vrut să mă scutească de speranțe și de iluzii.
– De fapt, acolo se poate transmite doar o idee generală. Principalul din ceea ce s-a întâmplat. De exemplu, dragostea mea pentru ea.
– O să mă trimită la leprozerie. Cu timpul o să mi se facă nasul ca o șa. Și fața ca la leu. O să mă rușinez că pe fața asta cade soarele tuturor. O să știu că n-am dreptul la asta. Nu am dreptul la nimic din ce e frumos. Se poate muri fiind încă viu.
Arseni o luă pe Laura de mâini, se uită în ochii ei, și așa i se dezvălui esența celor ce se întâmplaseră. O sărută pe frunte.
– Să ai, copilă, sănătate. Câtă vreme omul este pe pământ, se pot îndrepta multe. Să știi că nu orice boală rămâne în corp. Nici chiar cea mai îngrozitoare. Să îți explica asta nu pot prin nimic altceva decât prin mila Atotputernicului, dar văd că lepra va ieși din tine. Întoarce-te acasă la ai tăi, și îmbrățișează-i, și nu te despărți de ei niciodată.