Fragmentul ăsta scurt din volumul de povestiri al lui F. Scott Fitzgerald, Petrecere până în zori, mi se pare că-ți face un chef nebun de dans (până în zori, evident). Dar un dans frumos, un dans armonios, un dans care-ți umple inima de bucurie și chipul de zâmbet. Oare Marele Război e de vină și pentru pierderea acestei atmosfere și a acestei bucurii de a dansa? Sper că o atare nostalgie nu mă pune în rândul „bătrânilor care regretă vremurile de altădată”, dar, și dacă o face, asta e, mi-o asum.
Ajunseră la Emil's. Astăzi, numai în anumite restaurante pariziene unde argentinienii își continuă neobosit volutele originare mai supraviețuiește ceva din nebunia dansului de dinainte de război. La vremea respectivă, dansul nu era un simplu acompaniament pentru cei care beau, făceau dragoste sau încercau să oprească un taxi în zori – era un scop în sine. Brokeri sedentari de la bursă, bunicuțe de șaizeci de ani, veterani ai armatei confederate, politicieni și savanți respectabili, oameni suferinzi de ataxie cinetică voiau nu doar să danseze, ci să danseze frumos. Ambiții fabuloase înfloreau în piepturi altfel sobre, un exhibiționism violent se acumula în familii modeste de generații. Persoane anonime cu picioare lungi deveneau faimoase peste noapte, și existau locuri populare de întâlnire unde puteau relua dansul, dacă voiau, a doua zi de dimineață. Un pas alunecos sau o poticneală stângace puteau să modeleze cariere și să determine soarta logodnelor, în timp ce englezul cel înalt și fata în bonetă olandeză* dădeau tonul.
* Referire la soții Irene și Vernon Castle, un cuplu de dansatori cunoscuți la începutul secolului trecut, cărora li se atribuie revitalizarea dansului modern prin numerele executate în spectacolele de pe Broadway și în filmele mute.
Petrecere până în zori, de F. Scott Fitzgerald, Ed. Litera, 2016, trad. Justina Bandol, col. „Clasici moderni Litera”
Scrie un comentariu