Mi s-a părut de-a dreptul fascinant cum a reușit Irène Némirovsky în Neînțelegerea să surprindă, în câteva pagini, diferența între lumea de dinainte de Primul Război Mondial și cea de după. Lumea de ieri a Europei burgheze și lumea modernă, născută după Marele Război, sunt două universuri paralele, iar supraviețuitorii planete în derivă ce trec dintr-unul într-altul fără a ști căruia îi aparțin, de fapt.

Yves Harteloup se născuse în 1890, în plin „sfârșit de secol”, epocă binecuvântată, când mai existau la Paris oameni care nu făceau nimic, când puteau fi sârguincioși în perversitate și să se mândrească cu viciile lor, când, pentru majoritatea muritorilor, viața curgea, îngustă și tihnită, ca un râuleț căruia îi poți prevedea cu aproximație, încă de la izvor, drumul neted și lungimea probabilă.
Yves era fiul unui „clubist”, cum se zicea pe atunci, al unui parizian de rasă care dusese viața agitată și trândavă a tuturor celor asemenea lui. Avusese totuși două pasiuni: femeile și caii. Ambele îi stârniseră aceleași senzații de exaltare, de panică disperată și de pericol iminent. Grație cailor și femeilor putuse să spună pe patul de moarte că, nepărăsind Parisul decât ca să se ducă la Nisa sau la Trouville, necunoscând din lume altceva decât bulevardele, hipodromurile sau Bois de Boulogne, limitându-și privirea doar la ochii femeilor și dorințele numai la gurile lor, putuse așadar, înainte de a muri, să-i răspundă preotului care îi promitea viața veșnică:
– La ce bun? Vreau doar odihnă. Le-am cunoscut pe toate.
Yves avea optsprezece ani când i-a murit tatăl. Își amintea foarte bine mâinile lui catifelate, zâmbetul plin de tandrețe și ironie, parfumul discret dar înțepător pe care îl lăsa întotdeauna în urma lui, ca și cum ar fi păstrat în cutele hainelor mireasma tuturor femeilor mângâiate. Yves îi semăna; avea și el mâini frumoase, făcute anume pentru trândăveală și amor; și aceiași ochi fini și albaștri; dar ai tatălui său erau nespus de pătrunzători și de plini de pasiune, pe când ai fiului, atât de terni uneori, erau cumplit de plini de tristețe și de stânjeneală și cu o profunzime de apă adâncă. /…/
Avusese o copilărie fericită de copil bogat, sănătos, răsfățat. Părinții îl iubeau, se ocupau de el și, crezând că știau dinainte ce viață urma să ducă, una liberă, opulentă, leneșă, se străduiau să-i insufle de timpuriu gustul pentru frumos, pentru gândirea care înnobilează existența, precum și alte o mie de nimicuri subtile legate de eleganță, de luxul care o înfrumusețează și o împodobesc cu o desfătare incomparabilă. Și Yves creștea, învățând să iubească lucrurile frumoase, să cheltuiască bani, să se îmbrace bine și, grație lecțiilor discrete ale tatălui său, să privească femeile ca pe singurul lucru bun din această lume, voluptatea ca pe o artă și, în sfârșit, viața ca pe ceva simpatic, plăcut și grațios, din care înțeleptul n-ar trebui să obțină decât desfătare.
La optsprezece ani, Yves a rămas orfan și îndeajuns de bogat, cu studiile terminate. Doliul i-a impus o singurătate relativă, s-a plictisit, a început să pregătească vag o licență în litere, apoi i-a venit ideea să călătorească, căci se deosebea în această privință de tatăl lui, precum și de întreaga generație de dinainte, pentru că el nu limita universul la Avenue de l'Opéra și la calea Virtuții. Străinătatea îi stârnea o curiozitate vie, pe care tatăl lui o numea „romantică”, zâmbind disprețuitor. Așadar, Yves a petrecut câteva luni în Anglia, a visat la o călătorie în Japonia pe care n-a făcut-o niciodată, a vizitat câteva vechi orășele moarte din Germania, a trăit zile liniștite și fericite la Siena și o întreagă primăvară în Spania, dorința aceasta fiindu-i stârnită de perioada cea mai frumoasă a copilăriei sale, petrecută la Hendaye, pe frontiera spaniolă într-o casă străveche a părinților, unde îl trimiteau să meargă vara împreună cu guvernanta. Și a trăit astfel, în deplasări permanente, puțin mai mult de doi ani, apoi, la începutul anului 1911, a revenit la Paris, unde s-a instalat definitiv. A aranjat să facă serviciul militar la Versailles și doi-trei ani au trecut repede și plăcut. Acum și-i amintea ca pe niște primăveri scurte și pline de soare, ca pe acele aventuri amoroase efemere care par foarte îndepărtate, foarte goale, dar nespus de fermecătoare. Apoi, deodată, în mijlocul acelei existențe a izbucnit războiul, ca un bubuit de tunet sub un cer senin.
1914: plecarea, primul elan de entuziasm, spaima morții. 1915: frigul, foamea, noroiul din tranșee, moartea devenită tovarăș apropiat, care îți merge alături și doarme în adăpostul tău subteran. 1916: din nou frigul, mizeria, moartea. 1917: oboseala, resemnarea, moartea… Un lung, lung coșmar… Dintre cei care supraviețuiseră, unii, burghezii, cei calmi, reveniseră acasă neschimbați, întorcându-se la vechile obiceiuri, la vechea stare sufletească, de parcă s-ar fi întors la niște papuci uzați. Alții, cei înflăcărați, aduseseră printre oameni revolta, înfrigurarea, dorințele lor zbuciumate. Iar cei ca Yves se întorseseră pur și simplu obosiți. La început crezuseră că asta va trece, că amintirea ceasurilor negre va păli pe măsură ce existența va redeveni calmă, normală, binevoitoare, că într-o bună dimineață se vor trezi viguroși, veseli și tineri ca înainte. Dar timpul trecea și „asta” stăruia ca o otravă lentă. „Asta” era strania privire distantă care a observat toate ororile omenești, toate mizeriile, toate spaimele, disprețul față de viață și dorința aprigă de bucurii cât mai grosolane, cât mai trupești, lenea, pentru că singura muncă de acolo, atâția ani, fusese să aștepte moartea cu brațele încrucișate, un soi de ostilitate tristă față de ceilalți, toți ceilalți, pentru că ei nu suferiseră, pentru că nu văzuseră… Mulți se întorseseră cu gânduri identice sau asemănătoare; mulți continuaseră să trăiască la fel ca Lazăr sculat din morți, care pășește printre cei vii cu brațele întinse, cu mersul stânjenit de giulgiu și pupilele mărite de o spaimă posomorâtă.
Yves, rănit de trei ori, decorat cu Crucea de Război, revenise definitiv la Paris abia în 1919 și începuse să-și pună ordine în afaceri și să calculeze ce-i mai rămăsese din avere. Aceasta fusese împărțită în două când devenise major, din grija notarului său. Ceea ce moștenise de la mamă fusese plasat în uzina fratelui ei, un industriaș foarte bogat. Această investiție nu-i mai aducea nimic: unchiul murise ruinat în 1915. Rămăsese moștenirea de la tată, convertită înainte de război în acțiuni străine, majoritatea germane și rusești. În final, Yves ajunsese beneficiarul unei rente care îi permitea în mare parte să-și plătească țigările și taxiurile. Trebuia să muncească ca să-și câștige existența. Mai târziu, amintirea acelor ore sumbre îi provoca un fior pe șira spinării. Acest tânăr, care fusese patru ani un fel de erou, se dovedea laș în fața efortului zilnic, a muncii impuse, a tiraniei meschine a existenței. Desigur, ar fi putut, la fel ca oricare altul, să facă o căsătorie din interes, să ia de soție o fiică de nou îmbogățit, sau o americancă plină de dolari, dar educația îl înzestrase cu toate acele scrupule și finețuri care sunt un lux, ca și celelalte, dar unul încă mai stânjenitor, ba chiar cu acele principii care sunt pentru conștiință un fel de jilț gotic foarte tare și cu spătar înalt, foarte frumos, dar cumplit de incomod. Până la urmă, Yves găsise un loc liber în birourile administrației unei mari agenții de informații internaționale – două mii cinci sute de franci pe lună – o situație nesperată.
Din 1920 – acum era august 1924 –, Yves ducea această viață de funcționar pe care o ura, la fel cum unii băieței foarte leneși și sensibili urăsc internatul. Își păstrase vechiul apartament plin de amintiri, de flori, de lucruri frumoase aranjate cu dragoste. În fiecare dimineață la ora opt, când trebuia să se trezească, să se îmbrace în grabă, să părăsească acea penumbră, acea atmosferă călduță și să iasă în frigul brutal al străzii ca să intre în biroul ostil și auster unde își petrecea toate zilele primind ordine, scriind, vorbind, Yves simțea aceeași deznădejde, aceeași tresărire de revoltă dușmănoasă și zadarnică, aceeași plictiseală oribilă, sumbră, strivitoare. Nu era nici ambițios, nici activ; îndeplinea cu atenție sarcinile pe care le avea de făcut, aproape la fel cum își pregătesc liceeni lecțiile.
Lui Yves nici măcar nu-i trecuse prin minte că ar fi putut să facă afaceri, să se zbată, să încerce să se îmbogățească. Fiu și nepot de oameni bogați, de trândavi, suferea de lipsa traiului înstărit și fără griji așa cum alții suferă de foame și de frig. Treptat, se obișnuise cu viața lui, pentru că omul se obișnuiește, de bine, de rău, cu toate, dar resemnarea lui era apăsătoare și posomorâtă. Zilele treceau toate la fel, aducând, odată cu venirea serii, o senzație de mare oboseală, o durere de cap și o nevoie de singurătate tristă și maladivă. /…/ Și își zicea că pentru cel care și-a cufundat privirea în cea a unui muribund, care a căzut rănit, care a căscat cu disperare ochii încercând să zărească un pic de cer înainte să moară, femeia nu are nici secrete, nici mistere, nici alt farmec decât acela de a fi îngăduitoare, drăguță și plăcută. Iubirea… trebuia să fie o senzație de pace, de calm, de seninătate infinită… Iubirea trebuia să fie repaus… Dacă există așa ceva.

Am scris mai pe larg despre carte pe Bookaholic: O fereastră către lumea de ieri a Europei, despre „Neînțelegerea”, de Irène Némirovsky

Neînțelegerea, de Irène Némirovsky, Editura Polirom, 2014, trad. Nicolae Constantinescu, col. „Biblioteca Polirom. Esențial”