Alexander von Humboldt și „Faust”, de Goethe: „Să cucerești lumea cu mintea”

Inventarea naturii, de Andrea Wulf, este o (foarte bună) biografie dedicată omului de știință Alexander von Humboldt, un adevărat polimat iluminist. Având la bază o monumentală muncă de documentare (subtil ascunsă sub o scriitură prietenoasă și o poveste ingenios construită și care se citește cu interes de la un capăt la altul), una dintre cele mai lăudabile caracteristici ale cărții este faptul că nu se mărginește doar să prezinte viața protagonistului ales, ci realizează o panoramă a lumii în care acesta a trăit. Din această panoramă fac parte nu doar locurile și țările vizitate, ci și oamenii care l-au cunoscut, l-au inspirat și pe care și el, la rândul său, i-a inspirat. Astfel, Andrea Wulf acordă câtorva dintre aceștia capitole separate (aproape niște mini-biografii), ceea ce lărgește mult tema cărții și o îmbogățește. Așa că printre cei pe care îi cunoaștem mai bine alături de Humbold se numără poetul și dramaturgul Johan Wolfgang Goethe, conducătorul sud-american Simón Bolívar, naturalistul Charles Darwin, biologul și artistul Ernst Haeckel sau scriitorul Henry David Thoreau.

Capitolul dedicat lui Goethe este unul dintre cele mai frumoase din toată cartea, mai ales pentru un filolog care are ocazia de a-l cunoaște pe poetul și dramaturgul german și drept un redutabil om de știință (chestie care nu e menționată decât în treacăt în cărțile de critică și istorie literară). Cunoscut și în epocă mai ales ca autor al Suferințelor tânărului Werther sau ca poet al curentului Sturm un Drang (alături de Schiller), Goethe era și un pasionat om de știință, pasionat de botanică (în anul în care l-a cunoscut pe Humboldt, 1794, înființase o grădină botanică la Universitatea din Jena) și geologie (avea o colecție de roci care a ajuns să numere 18 000 de mostre). Prietenia sa cu Humboldt a continuat de-a lungul întregii sale vieți, cei doi inspirându-se unul pe celălalt în numeroase feluri: Humboldt a mărturisit că Goethe a fost cel care l-a învățat să vadă „poezia naturii”, iar Goethe i-a fost mereu recunoscător pentru că i-a împărtășit din timpul și cunoștințele sale vaste. O însemnare scurtă din jurnalul lui Goethe în cursul unei vizite a lui Humboldt rezumă foarte bine felul relația lor: „Dimineața devreme, corectat poeme, apoi anatomia broaștelor”. Iar descrierile pe care Andrea Wulf le face întâlnirilor și discuțiilor pe care cei doi le aveau la Jena, un fel de Academie improvizată între prieteni pasionați de cunoaștere, sunt și ele revelatoare:

Goethe era fascinat și le spunea prietenilor săi cât de mult admiră iscusința intelectuală a tânărului. Este semnificativ faptul că prezența lui Humboldt la Jena a coincis cu una dintre cele mai productive perioade ale lui Goethe. Nu numai că era alături de Humboldt în turnul laboratorului de anatomie, ci tot atunci a scris poemul Hermann și Dorothea și s‑a întors la teoriile sale cu privire la optică și culoare. A cercetat insecte, a disecat viermi și melci, și‑a continuat cercetările de geologie. Acum lucra și ziua, și noaptea. „Mica noastră academie“, cum îi spunea Goethe, era foarte activă. Wilhelm von Humboldt lucra la o traducere în versuri a uneia dintre tragediile grecești ale lui Eschil, consultându‑se cu Goethe. Împreună cu Alexander, Goethe a pus la punct un aparat optic pentru analiza luminii și a cercetat luminescența fosforului. După‑amiezile sau serile se întâlneau uneori acasă la Wilhelm și Caroline, dar cel mai adesea se adunau în casa lui Friedrich Schiller din piațetă, unde Goethe recita din poemele sale, iar alții își prezentau propriile lucrări până târziu în noapte. Goethe ajunsese atât de epuizat încât recunoștea că abia aștepta să aibă parte de niște zile liniștite la Weimar „pentru recuperare“. (…)

În luna următoare, înainte de plecarea definitivă a lui Humboldt de la Jena, Goethe făcea naveta între casa din Weimar și locuința de la castelul din Jena. Parcurgeau împreună cărți de istorie naturală și porneau în lungi plimbări. Seara luau cina și analizau cele mai recente scrieri filozofice. Adesea se întâlneau la Casa cu Grădină pe care Schiller abia o cumpărase, aflată dincolo de zidurile orașului. Grădina lui Schiller era mărginită de un râuleț în spate și acolo se adunau ei, într‑un mic chioșc. O masă rotundă de piatră aflată în mijloc6 era mereu plină cu pahare și farfurii cu mâncare, dar și cu cărți și hârtii. Aveau parte de o vreme minunată și se bucurau de serile blânde de început de vară doar la auzul clipocitului râului și cântecului privighetorii. După cum scria Goethe în jurnalul său, discutau despre „artă, natură și intelect“.

Citind toate astea (și altele pe lângă, pe care le găsiți în carte), nu e surprinzătoare apropierea între Faust al lui Goethe și Alexander von Humboldt, care, se pare, a fost chiar de la sine înțeleasă pentru mulți dintre contemporanii lor. Recunosc că, în ceea ce privește interpretările literare ale piesei și personajului, e prima oară când dau peste această variantă în care Goethe ar fi avut ca prototip un model contemporan pentru personajul său, și nu doar pe legendarul Johann Georg Faust, alchimistul și magicianul renascentist.

 Goethe credea în îmbinarea dintre artă și știință, iar fascinația renăscută pentru știință nu l‑a îndepărtat de artă, așa cum se temea Schiller. Prea multă vreme poezia și știința fuseseră privite drept „cele mai mari adversare“, spunea Goethe, dar acum a început să lase știința să pătrundă în opera lui literară. În Faust, cea mai cunoscută piesă a sa, principalul protagonist al tragediei, savantul neobosit Heinrich Faust, făcea un pact cu diavolul, Mefistofel, în schimbul atotcunoașterii. Lucrarea a fost publicată în două părți, în 1808 și 1832, Goethe scriind piesa în valuri de inspirație care adesea coincideau cu vizitele lui Humboldt. Faust, la fel ca Humboldt, era mânat de o neostoită patimă pentru cunoaștere de „tumultul dinăuntru“, după cum declară protagonistul piesei în prima scenă. La vremea când lucra la Faust, Goethe spunea despre Humboldt: „N‑am cunoscut niciodată un om care să combine atât de profund concentrarea obstinată și gândirea plurivalentă“, cuvinte care ar putea foarte bine să‑l caracterizeze pe Faust. Atât Faust, cât și Humboldt credeau că printr‑o activitate și cercetare îndârjită vor ajunge la cunoaștere și amândoi se lăsau inspirați de lumea naturii și credeau în unitatea ei. Precum Humboldt, Faust încerca să descopere „puterile naturii“. Când Faust spune în prima scenă ce își dorește – „Lăuntric să cunosc prin ce se ține universul./ Să văd puterile“ –, cuvintele sale puteau foarte bine să iasă din gura lui Humboldt. Pentru mulți a fost foarte evident că ceva din personalitatea lui Humboldt se regăsea în Faust al lui Goethe, sau ceva din Faust în Humboldt; atunci când piesa a fost publicată în cele din urmă în 1808, mulți au comentat asemănarea dintre cei doi*.

[*Notă de subsol a autoarei: Alții au comentat asemănarea dintre Humboldt și Mefistofel. Nepoata lui Goethe spunea că pentru ea „Humboldt era ceea ce Mefistofel era pentru Gretchen“, și acesta nu era un compliment pentru că Gretchen (iubita lui Faust) își dă seama spre sfârșitul piesei că Mefistofel este diavolul așa că ea se îndreaptă spre Dumnezeu, îndepărtându‑se de Faust. (n.a.)]

Însă, cum ziceam, cei doi s-au influențat reciproc, iar Humboldt i-a recunoscut lui Goethe meritul de a-i fi revelat „poezia naturii”, iar admirația și prietenia pe care au împărtășit-o unul pentru celălalt a durat până la finalul vieții lor.

Humboldt considera că felul în care Goethe prezenta natura în piesele, romanele și poemele sale era la fel de aproape de adevăr precum descoperirile celor mai de seamă savanți. Și nu avea să uite niciodată că Goethe îl încurajase să pună laolaltă observația naturii și arta, faptele și imaginația. Și tocmai acest accent pus pe subiectivitate i‑a îngăduit lui Humboldt să facă legătura între viziunea mecanicistă asupra naturii susținută de oameni de știință precum Leibniz, Descartes sau Newton și poezia romanticilor. Humboldt avea să facă în acest fel legătura dintre Optica lui Newton – care explica faptul că un curcubeu este creat de lumina refractată printr‑o picătură de apă – și gândirea lui John Keats, care scria că Newton „a distrus toată poezia curcubeului reducându‑l la o prismă“.

Humboldt își va aminti că timpul petrecut la Jena „l‑a influențat foarte mult“. El spunea că șansa de a se fi aflat în preajma lui Goethe l‑a înzestrat cu „noi organe“ prin care să vadă și să înțeleagă lumea naturii. Și tocmai cu aceste noi organe avea să perceapă Humboldt America de Sud.

Humboldt n‑a uitat niciodată cât de mult a fost influențat de timpul petrecut la Jena și de viziunea lui Goethe despre natură. Mai târziu avea să‑i spună acestuia că faptul că natura și imaginația sunt intim legate în cărțile sale se datora „influenței lucrării tale asupra mea“. În semn de apreciere, Humboldt îi dedica Eseul asupra geografiei plantelor vechiului său prieten. În deschiderea cărții vedem reprezentarea lui Apollo, zeul poeziei, ridicând vălul de pe zeița naturii. Pentru a înțelege misterele lumii naturii e nevoie de poezie. Drept răspuns, Goethe o punea pe Ottilie, personaj al romanului său Afinitățile elective, să spună: „O, cât aș vrea să‑l aud măcar o dată pe Humboldt povestind.“

Când l‑a primit în martie 1807, Goethe „a devorat“ eseul. A citit cartea de mai multe ori în zilele care au urmat. Noul concept al lui Humboldt era atât de revelator încât Goethe era nerăbdător să vorbească despre el. A fost atât de impresionat încât la numai două săptămâni după aceea a ținut la Jena o prelegere de botanică pe baza eseului. Goethe scria că Humboldt aduce științei „un suflu estetic“, transformând‑o într‑o „flacără strălucitoare“.

Eu m-am bucurat mult de acest dialog al cărților și al minților găsit în Inventarea naturii, de Andrea Wulf, cu atât mai mult cu cât acesta este doar un exemplu printre multe altele care se regăsesc în această carte surprinzătoare (și capitolul dedicat lui Charles Darwin și relației sale cu Humboldt și inspirația pe care i-au adus-o cărțile lui este, de asemenea, revelator, o să revin și asupra lui). Dacă v-am făcut curioși, am scris mai multe despre Inventarea naturii pe blogul Editurii Art, despre călătoriile lui Humboldt (mai ales cele în America de Sud care l-au făcut celebru, dar care au schimbat și percepția europenilor asupra acestui continent), despre viziunea sa asupra naturii (acel concept de Naturgemälde: natura văzută ca o panoramă, nu pe fragmente separate; toată viața și opera lui Humbold fiind doar un neîncetat efort de a venea natura ca unitate, iar opera sa fundamentală, Kosmos, stă mărturie pentru asta) și despre cercetările sale pasionante pe care le-a întreprins de-a lungul întregii vieți. Un personaj faustian, într-adevăr. 

Alexander von Humboldt în biroul său, litografie colorată, 1847, Eduard Hildebrandt 

Alexander von Humboldtstând în fața vulcanului Chimborazo din America de Sud, pictură, 1806, Friedrich Georg Weitsch

Planșa Naturgemälde, realizată de Alexander von Humboldt pentru Eseu asupra geografiei plantelor și care ilustrează concepția sa asupra naturii ca unitate și corespondențe și conceptul de zone climatice.