Prietenia născută din iubirea pentru cărți

Str. Charing Cross nr. 84 e o cărticică ce cuprinde schimbul de scrisori între Helene Hanff, scenaristă din New York, și librarii de la Marks & Co. din Londra, în anii '50-'60 ai secolului trecut. După ce am văzut filmul (foarte frumos și emoționant), am zis că e, cu siguranță, suficient, și nu mai e nevoie să citesc și cartea, însă cât m-am înșelat!

Când a apărut toamna trecută la Alice Books în traducerea română a Alinei Aviana am citit-o pe nerăsuflate în ziua în care am primit-o și imediat ce am terminat-o am făcut-o cadou unei prietene care știam că o va iubi la fel ca mine. A doua azi am fost la librărie și mi-am cumpărat alta și am citit-o din nou (de atunci am mai recitit-o de câteva ori).

Am iubit-o pe Helene cu impetuozitatea ei și cu felul său total și nepervertit de a se apropia de cărți și mi-a mers la suflet prietenia care s-a înfiripat între ea și librarii-anticari de la Marks&Co. Deși aveau un ocean între ei, cărțile i-au unit într-un fel în care orice cititor îl poate înțelege și în care se poate recunoaște pentru că prietenia născută din iubirea pentru cărți chiar este una specială.  

Printre multele cerințe inedite pe care Helene le-a avut cu privire la cărțile pe care și le dorea, a fost una care mi-a plăcut în mod deosebit și am ținut-o minte („Acum, că vine primăvara, vă solicit o carte de poezii de dragoste. Fără Keats sau Shelley, dați-mi poeți care pot face dragoste fără să se smiorcăie – Wyatt sau Jonson sau unul d-ăsta, alegeți voi. Numai să fie o carte frumoasă, preferabil destul de mică încât să încapă într-un buzunar și s-o iau cu mine în Central Park.”) și pe care am descoperit-o la o recitire pe sărite în Infinitul într-o trestie, de Irene Vallejo.

„...dați-mi poeți care pot face dragoste fără să se smiorcăie...” zice Helene și eu zâmbesc încă o dată în timp ce o recitesc pe Irene Vallejo și o simt și pe ea că zâmbește. Și asta e tot, și asta e suficient. Nu ne cunoaștem, nu ne-am văzut niciodată, dar ne știm, ne simțim. Suntem prietene. Cărțile ne-au unit. 

În capitolul intitulat „Librarul: o meserie periculoasă”, Irene Vallejo vorbește despre această cărticică frumoasă și emoționantă, dar și despre cum ne ne apropie cărțile unii de alții și cum ne rămân aproape cărțile recomandare sau dăruite de oamenii pe care îi prețuim. Este unul dintre cele mai frumoase capitole din toată cartea și îl las mai jos ca să vă conving: 

Librarul: o meserie periculoasă

16

Helene era fiica unor emigranți. Tatăl ei, un umil croitor de cămăși, reușea să obțină bilete la teatrele din Philadelphia în schimbul hainelor pe care le vindea. Datorită acestor mărfuri, în mijlocul Marii Depresiuni americane, Helene se putea întinde pe fotoliile uzate din sălile de spectacol, iar când luminile se stingeau, rămânând luminată doar scena, inima îi bătea cu putere, ca un cal spumegând în întunecimea teatrului. La 20 de ani, cu o bursă mică, s-a instalat în Manhattan ca să-și înceapă viața de scriitoare. Zeci de ani a locuit în camere murdare, cu mobilier distrus și bucătării infestate de gândaci, fără să știe, de la o lună la alta, cum își va plăti chiria. Supraviețuia din leafa de scenarist de televiziune în timp ce scria, una după alta, zeci de piese pe care nimeni nu voia să le pună în scenă.

Cea mai bună lucrare a ei, care a crescut încet și a prins formă de-a lungul următorilor douăzeci de ani, s-a născut în cel mai inocent și neașteptat mod. Helene a dat peste un anunț neînsemnat al unei librării londoneze specializate în cărți epuizate. În toamna anului 1949, a trimis prima ei comandă la numărul 84 din Charing Cross Road. Cărțile, accesibile datorită ratei de schimb valutar, au început să călătorească peste ocean spre rafturile apartamentelor ei succesive, făcute din lăzi de portocale.

De la început, Helene a trimis librăriei ceva mai mult decât niște liste seci și banii pentru plățile corespunzătoare. În scrisorile ei povestea cât de plăcut era să despachetezi o carte tocmai primită și să mângâi paginile de o frumoasă culoare crem, delicate la atingere; comica ei decepție dacă opera nu era la înălțimea așteptărilor anterioare; impresiile ei la citirea textelor, problemele financiare, maniile ei — „mă încântă cărțile la mâna a doua care se deschid la pagina unde fostul proprietar le citea mai des“. Tonul, la început rigid, cu care-i răspundea librarul, pe nume Frank, s-a relaxat odată cu trecerea lunilor și scrisorilor. În decembrie, la Charing Cross Road a ajuns pachet de Crăciun trimis de Helene pentru angajații librăriei. Conținea șuncă, cutii de conserve și alte produse care, în perioada grea de după război din Anglia, se puteau obține numai pe piața neagră. În primăvară, l-a rugat pe Frank să-i găsească o mică antologie cu poeți „care să știe să vorbească despre dragoste fără să suspine“, ca s-o citească în aer liber, în Central Park.

Lucrul extraordinar la aceste scrisori este felul în care lasă să se întrevadă ceea ce nu spun. Frank nu spune niciodată, dar e cât se poate de clar că depune toate eforturile, străbătând mari distanțe și scotocind fiecare colțișor din îndepărtatele biblioteci private scoase la vânzare, în căutarea celor mai frumoase cărți pentru Helene. Iar ea îi răspunde cu noi pachete de cadouri, cu noi confidențe amuzante despre ea însăși, cu noi comenzi presante. O emoție fără cuvinte și o dorință tacită se infiltrează în această corespondență comercială care nici măcar nu e una privată, căci Frank face o copie a fiecărei scrisori pentru dosarul de afaceri. Trec anii, la fel și cărțile. Frank, căsătorit, vede cum cele două fete ale lui lasă în urmă copilăria și adolescența. Helene, mereu fără niciun ban, continuă să supraviețuiască scriind scenarii de televiziune. Cei doi fac schimb de cadouri, de comenzi și de cuvinte, din ce în ce mai rar. Și-au rafinat propriul limbaj pentru a comunica, fără sentimentalisme, rezervat, plin de fraze ingenioase care mai reduc din tensiunea iubirii lor trecute sub tăcere.

Helene spune mereu că va veni la Londra — și la librărie — de îndată ce va avea bani pentru bilet, dar veșnicele dificultăți financiare legate de scris, o problemă stomatologică și cheltuielile cu interminabilele ei mutări amână, vară după vară, această întâlnire. Cu fraze întotdeauna pline de pudoare, Frank se plânge că nu se numără și Helen printre numeroșii turiști americani fascinați de Beatles. În 1969, Frank moare subit din cauza unei peritonite acute. Văduva lui i-a scris câteva rânduri femeii americane: „Nu mi-e rușine să recunosc că uneori am fost foarte geloasă pe dumneavoastră“. Helene a adunat toate scrisorile și a publicat corespondența lor sub forma unei cărți, cunoscând succesul fulgurant care îi întorsese spatele de-a lungul anilor lungi de muncă grea. 84, Charing Cross Road a devenit rapid un roman-cult, adaptat pentru teatru și film. După decenii în care a scris piese de teatru pe care nimeni nu era dispus să le producă, Helene Hanff a triumfat pe scenă cu o operă care nu a pretins niciodată să fie așa ceva. Datorită publicării cărții, a putut în sfârșit să călătorească la Londra — pentru prima oară, însă prea târziu: Frank murise, iar librăria Marks & Co. dispăruse.

Corespondența cuprinde doar jumătate din povestea scriitoarei și librarului ei confident. Cealaltă jumătate palpită în cărțile pe care el le-a căutat pentru ea, deoarece să recomanzi și să oferi altuia o lectură aleasă e un puternic gest de apropiere, de comunicare, de intimitate. Cărțile nu și-au pierdut cu totul această valoare pe care o aveau la început la Roma, capacitatea subtilă de a trasa o hartă a afectelor și prieteniilor. Când niște pagini ne emoționează, o ființă iubită va fi prima căreia îi vom vorbi despre ele. Când dăruim un roman sau o culegere de poezii cuiva la care ținem, știm că părerea sa despre text se va reflecta asupra noastră. Dacă un prieten sau o persoană iubită ne pune în mâini o carte, ne dăm seama care îi sunt gusturile și ideile prin intermediul textului, suntem curioși în fața rândurilor subliniate sau ne gândim că se referă la noi, începem o conversație personală cu cuvintele scrise, ne deschidem cu și mai mare intensitate în fața misterului lor. Căutăm în oceanul de litere un mesaj închis într-o sticlă care ne este adresat doar nouă.

Când abia se cunoscuseră, tata i-a dăruit mamei mele un exemplar din Trilce, poemele din tinerețe ale lui César Vallejo. Poate că nimic din toate câte s-au întâmplat după aceea nu ar fi fost posibil fără emoția pe care acele versuri au trezit-o. Anumite lecturi sunt o formă de a dărâma bariere, anumite lecturi ne recomandă necunoscutului care le iubește. Nu am nicio legătură de rudenie cu prodigiosul César Vallejo, dar l-am altoit pe arborele meu genealogic. La fel ca și îndepărtații mei străbunici, poetul a fost necesar pentru existența mea.

În ciuda avansului tehnicilor de piață, a blogurilor și sistemului de critică literară, cele mai frumoase lucruri pe care le-am citit le datorăm aproape întotdeauna unei ființe iubite — sau unui librar devenit prieten. Cărțile continuă să ne unească și să ne lege într-un mod misterios.

Infinitul într-o trestie. Inventarea cărților în lumea antică, de Irene Vallejo, Ed. Trei, 2022, trad. rom. Silvia-Alexandra Ștefan, „Anansi. World Fiction”

Str. Charing Cross nr. 84, Ed. Alice Books, trad. rom. Alina Aviana, 2024, col. „Book Nook”