Creierul nostru povestitor

Dintre cărțile dedicate funcționării creierului uman și misterelor sale, mi se pare că Animalul povestitor de Jonathan Gottschall (trad. rom. Smaranda Nistor) este una dintre cele mai accesibile lecturi (fără ca asta să însemne că este o și una facilă). Deși autorul nu este de profesie neurolog, ci profesor de engleză pasionat și specializat în literatură și evoluție, documentarea făcută pentru acest volum arată că și-a făcut temele. Însă, dincolo de argumentația în sine și de documentare, în carte găsești numeroase idei de care e dificil, ca cititor, să nu te lași sedus: „Suntem, ca specie, dependenți de poveste”, ne spune el. „Mintea povestitoare este o adaptare evoluționară crucială”, „Suntem splendide capodopere ale propriei minți povestitoare”, „Suntem, în foarte mare măsură, propriile povești”, „Mintea umană a fost creată pentru poveste, astfel încât să poată fi modelată de poveste”, „Ficțiunea este o tehnologie de realitate virtuală, străveche și foarte potentă, care simulează marile dileme ale omului” ș.a. Și, chiar dacă poveștile la care se referă el nu sunt cele din cărțile tipărite, tot e dificil să poți rezista farmecului argumentației sale. 

Noi suntem animalele povestitoare și creierul nostru, cel mai fascinant și misterios mecanism din univers, este maestrul poveștilor. La începutul cărții, Gottschall imaginează o poveste despre două triburi care ar fi existat concomitent, Oamenii Poveștilor și Oamenii Practici. După regulile uzuale ale evoluției (cele care spun că selecția naturală favorizează doar adaptările care au un rost biologic bine definit), Oamenii Practici ar fi trebuit să aibă toate avantajele unei specii de succes. Însă realitatea este că, de fapt, Oamenii Poveștii au fost cei care au câștigat competiția, ceea ce înseamnă că poveștile au un rol biologic foarte important. După Gottschall, această funcție esențială a poveștilor este cea de „simulatoare pentru viața reală”: ne spunem povești ca să ne confruntăm în ele cu marile probleme ale vieții (de la moarte, la sex, dominație, hrană, relații sociale etc.) și, astfel, ne mărim șansele de supraviețuire.

Însă există și o parte întunecată a acestei funcții povestitoare a creierului uman, și anume faptul că în creier nu există mecanisme de separare a realității de ficțiune și, astfel, uneori, „mintea noastră povestitoare o apucă pe coclauri”. Boala psihică este o poveste care a luat-o razna și care face ca omul (bolnavul) să nu mai poată deosebi realitatea de ficțiune. Creierul nostru trăiește constant în două lumi paralele și complementare (lumea reală, din afară, și lumea poveștii, dinăuntru), iar „homo sapiens este și homo demens” (după expresia eseistului francez Edgar Morin, care a scris acum mulți ani una dintre cele mai incitante și profunde cărți despre ce înseamnă să fii om, Paradigma pierdută: natura umană). 

De fapt, cred că Edgar Morin (pe care l-am citit pentru lucrarea mea de doctorat) este, în mare parte, responsabil pentru pasiunea mea de a citi cărți despre mecanismele funcționării creierului. Mi-a plăcut atât de mult abordarea lui pluridisciplinară din Paradigma pierdută (unde amestecă neuroștiințele cu antropologia, mitologia, paleontologia, literatura, psihologia, evoluționismul ș.a.) încât mi-a deturnat complet cursul cercetării mele. Astfel, de la o lucrare care trebuia să se ocupe de tratarea unui motiv cultural specific Evului Mediu (motivul jocului de șah cu Moartea), am ajuns până la preistoria umanității și încercarea de a descoperi cum a evoluat și s-a dezvoltat creierul povestitor.

De la Paradigma pierdută am început să citesc tot ce am găsit pe acest subiect, și pe lângă Animalul povestitor care, cum ziceam, mi se pare una dintre cele mai prietenoase cărți dedicate misterelor funcționării creierului uman, mi-am propus să mai fac în acest articol și alte recomandări din lecturile ultimilor ani. Nu sunt toate dedicate acestui subiect al „creierului povestitor” și nici toate la fel de accesibile, însă nici nu este un subiect care să poată fi epuizat printr-o lectură. Recomandările sunt făcute pentru cititorii amatori întrucât nici eu, după atâta timp, nu mă pot apropia de acest subiect decât cu instrumentele filologului, nu cu cele ale omului de știință. 

Am fost curioasă să aflu și cum vede un neurolog asemenea afirmații seducătoare, așa că în cadrul celui de-al șaptelea eveniment al seriei Cărți despre cărți pe care le-am organizat anul ăsta la Cărturești Verona, am discutat despre ideile lui Jonathan Gottschall împreună cu poetul și neurologul Bogdan O. Popescu. Discuția a fost foarte animată, Bogdan O. Popescu s-a dovedit a fi el însuși un „animal povestitor”, iar publicul a fost cucerit de istorisirile sale. Dacă sunteți curioși, puteți urmări o înregistrare a evenimentului pe canalul de youtube Cititoarea de cursă lungă. 

Pe aceeași temă au apărut anul ăsta și alte două volume de popularizare, Știința povestirii. De ce ne fac poveștile oameni și cum să le spunem mai bine și O poveste care convinge, de Will Storr (trad. rom. Florin Tudose), care dezvoltă aceeași idee a creierului povestitor și a importanței pe care o au poveștile pentru evoluția și gândirea noastră. Scriitorul a venit în România pentru lansarea celei de-a doua cărți și a participat la o discuție cu Cristian Lupșa pe care o puteți urmări online. Nici Will Storr nu este neurolog și se apropie de acest subiect cu instrumentele jurnalistului și ale romancierului, însă povestea pe care o spune este la fel de seducătoare ca și cea a lui Jonathan Gottschall.

„Poveștile sunt peste tot. Noi suntem povești. 
Povestea e ceea ce ne face umani. Cercetările recente sugerează că limbajul a evoluat de pe vremea în care viețuiam tribal în Epoca de Piatră, în principal pentru schimburile de «informații sociale». Adică pentru bârfă. Am început să spunem povești despre moralitatea sau lipsa de moralitate a altora, să pedepsim comportamentul nepotrivit, să-l recompensăm pe cel adecvat, ca să menținem cooperarea în grupurile noastre și să avem control asupra tribului. (...)
... poveștile spuse de bunici în jurul focului s-au metamorfozat în marile religii capabile să țină laolaltă mari grupuri umane. Până azi, națiunile moderne sunt definite în principal de poveștile pe care ni le spunem despre colectivitățile noastre: victoriile și înfrângerile noastre; eroii și dușmanii noștri; valorile noastre distincte și felurile de a fi; toate se regăsesc în poveștile pe care le spunem și de care ne bucurăm. 
Experimentăm viața cotidiană în modul poveste. Creierul creează pentru noi o lume în care să trăim și o populează cu aliați și ticăloși. Transformă haosul și pustiul realității într-o poveste simplă, plină de speranță, care gravitează în jurul unui miez - minunatul, prețiosul eu - pe care-l dotează cu o serie de scopuri, intrigile vieții noastre. Poveștile sunt rezultatul activității creierului. Creierul e un «procesor de povești», spune profesorul de psihologie Jonathan Haidt, «nu un procesor logic». Poveștile răsar din mințile oamenilor la fel de ușor ca respirația pe buzele lor. Nu e un domeniu rezervat geniilor. Tu o faci chiar acum. A deveni mai pricepuți în spunerea poveștilor e o simplă chestiune care ține de întoarcerea privirii spre interior, spre mintea însăși, pentru a ne întreba cum face asta.”

Dincolo de această abordare seducătoare a poveștii ca avantaj evolutiv și instrument de supraviețuire, există și direcția, popularizată de Oliver Sacks, a poveștii ca terapie. Una dintre ideile principale ale volumului său clasic, Omul care își confunda soția cu o pălărie, este că narațiunea (adică felul în care își povestește un pacient boala) este o parte esențială în diagnosticarea corectă și găsirea tratamentului potrivit. „Se poate spune că fiecare dintre noi construieşte şi trăieşte o «povestire», şi că această povestire este eul nostru, identitatea noastră”, spune neurologul britanic, iar această poveste are implicații nu doar în autobiografiile pe care le construim, ci și în alcătuirea și funcționarea creierului nostru. Totul este organizat în jurul poveștii pe care ne-o spunem, iar o poveste defectuiasă (prost alcătuită sau prost spusă) îi poate da medicului indicii despre proasta funcționare a creierului.

De fapt, multe dintre descoperirile privitoare la mecanismele funcționării creierului au fost făcute prin analiza disfuncționalităților sale, după cum demonstrează excelent Eric R. Kandel în volumul său Mintea tulburată. Ce ne spun ciudățeniile creierului despre noi înșine. În această carte autorul, laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină pentru cercetările sale privind învățarea și memoria, descrie misterele funcționării și organizării creierului uman prin analiza diferitelor boli care-l afectează, de la autism și depresie, la Parkinson, schizofrenie sau adicții: „Cea mai mare provocare din știință este aceea de a înțelege modul în care misterele naturii umane - așa cum se reflectă în experiența individuală a lumii - se nasc din materia fizică a creierului. Cum reușesc niște semnale codificate, emise de miliarde de celule nervoase din creier, să dea naștere conștiinței, iubiri, limbajului și artei? Cum reușește o rețea extraordinar de complexă de conexiuni să dea naștere sentimentului nostru de identitate, unui eu care se dezvoltă pe măsură ce ne maturizăm, dar care rămâne, în mod remarcabil, constant de-a lungul experiențelor din viața noastră?”

Dincolo de abordarea evoluționistă, psihologică sau neurologică, am mai descoperit anul trecut o altă abordare pe care, sincer, nici nu știu cum s-o numesc altfel decât „umană”. În volumul Ce înseamnă să fii om. Istoria conștiinței din Paleolitic până azi, Charles Foster își propune să înțeleagă, atât cât poate un om contemporan, gândirea omului paleolitic. Pentru asta face tot felul de incursiuni în natura sălbatică din Anglia rurală (uneori singur, alteori alături de fiul său), încercând să renunțe la comoditățile și gândirea omului modern, pentru a recrea un context atemporal care să-l lase măcar să intuiască ce povești despre sine și despre lume își spuneau primii homo sapiens. Parte carte de științe, parte căutare spirituală, parte relatare personală, este, în cele din urmă, o carte insolită care cu greu poate fi încadrată undeva, însă mie mi s-a părut extrem de incitantă și revelatoare. Exemplarul meu este subliniat și adnotat pagină cu pagină și chiar mi-am propus să revin asupra lui pentru relectură. În română titlul cărții este ușor denaturat, probabil din rațiuni editoriale, mă rog, nu asta e ideea, ci faptul că ideea de om este legată în original de cea de conștiință: Being a Human. Adventures in 40.000 Years of Consiousness (un fel de continuare a unui alt volum dedicat lumii naturale, Being a Beast) și asta este, probabil, cea mai comună definiție care îi este dată omului.

Ne îndepărtăm puțin de ideea de animal povestitor, însă povestea nu ar fi completă și fără câteva cărți despre conștiința umană. În momentul ăsta, cea mai bună, incitantă și provocatoare carte pe tema asta pe care am citit-o este Conștiința dintr-o nouă perspectivă, de M.A. Graziano. Neurocercetător, Graziano pornește în descoperirea misterelor conștiinței de la un burete de mare apărut pe planetă acum 700-600 milioane de ani și care era dotat cu ceea ce am putea numi un fel de „atenție” față de lumea înconjurătoare. Pornind de aici, Graziano își centrează demonstrația în jurul unei anumite „scheme a atenției” pe care o urmărește de-a lungul evoluției diferitelor forme de viață până în zilele de azi, ajungând până la următoarea mare graniță în evoluția medicinei și a științei după cea a decodificării genomului, și anume cartografierea creierului (Proiectul Conectomului Uman) și la posibilitatea de a trimite în explorarea spațiului nu oameni, ci conștiințe. Este un volum complex, de citit și recitit, de subliniat și adnotat și care poate fi completat cu perspectiva și mai panoramic-generoasă a lui Peter Godfrey-Smith din Celelalte minți. Caracatița și evoluția vieții inteligente & Metazoare. Viața animală și nașterea minții (primele două părți dintr-o trilogie al cărei ultim volum este Living on Earth. Life, Consciousness and the Making of the Natural World, sper să-l avem și pe acesta în română) sau cea a „lumii mai-mult-decât-umane” din Feluri de a fi. Dincolo de inteligența umană, de James Bridle. Tot o perspectivă „de departe”, dar biologic-unificatoare e de găsit în excelentul volum al biochimistului Nick Lane, Ascensiunea vieții. Cele zece mari invenții ale evoluției, unde cea de-a noua „invenție” a evoluției este chiar conștiința umană. Abordarea lui Nick Lane este făcută din perspectiva biologiei și a chimiei și ajunge până la ceea ce se numește „problema grea a conștiinței”, și anume: cum poate materia să dea naștere spiritului? 

Ajunși aici, bibliografia devine deja aproape imposibil de organizat și sintetizat (chiar și dacă ne limităm doar la cărțile apărute în limba română). Mai adaug pe listă, doar pentru o scurtă completare, cărțile lui David Eagleman, unul dintre cei mai populari neurologi (Incognito. Viețile secrete ale creierului și, mai accesibilă, Creierul povestea noastră) sau sinteza lui William H. Calvin, O scurtă istorie a minții. De la maimuțele antropoide la intelect și mai departe. În Frontierele cunoașterii de A.C. Grayling, o excelentă sinteză a felului în care au evoluat în ultima sută de ani trei științe deosebit de importante (istoria & evoluționismul, fizica și neuroștiințele), cea de-a treia parte este dedicată minții și face o retrospectivă a evoluției neuroștiințelor din ultimul secol. Este o panoramă și o sinteză extrem de utilă pentru înțelegerea acestui domeniu. 

Fiind unul dintre subiectele mele de interes, evident că am și o listă de lecturi în curs (ca de obicei, citesc în același tim mai multe cărți, nu reușesc să le citesc pe rând). Una dintre lecturile cele mai recente este Inventarea binelui și a răului de Hanno Sauer, o carte care pune simțul moral în centrul evoluției umanității și al naturii umane. Filozof interesat de psihologia morală și de neuroștiințe, Hanno Sauer dezvoltă această idee de-a lungul întregii istorii a umanității, oferind o incitantă istorie alternativă (cum sunt multe în zilele noastre, fiecare cu bucățica ei de adevăr). Teza principală a cărții este ne-am autodomesticit prin niște mecanisme punitive extrem de puternice care încă ne condiționează.

În continuarea acesteia vreau să citesc și o apariție mai veche, și anume Mintea moralistă. De ce ne dezbină politica și religia de Jonathan Haidt, alături de altele deja începute, cum ar fi: Psych. Povestea minții umane de Paul Bloom, Izvorul ascuns. De ce și cum se naște conștiința de Mark Solms, Conștiința. Cum dă naștere materia gândirii de John Parrington, Călătoria minții. Cum a apărut gândirea din haos de Ogi Ogas și Sai Gaddam sau Nexus de Yuval Noah Harari (organizat, de asemenea, în jurul poveștilor). 

În încheiere, las și alte câteva articole mai vechi de pe blog sau capitole pe aceeași temă din lucrarea mea de doctorat (și pe care am început s-o „recuperez” în articole pe blog): „Un accident al evoluției”: mintea umană la intersecția dintre neuroștiințe și psihiatrie; Lecturi care „se leagă”: despre misterul creierului uman; Apariția conștiinței umane; Discursul despre moarte între psihoterapia existențială și antropologia imaginii; „In the end, we'll all become stories”