„Buckeye” de Patrick Ryan (fragment)

DAU LUCRURILE PE CARE LE IUBEȘTI MĂSURA VIEȚII TALE? SAU DOAR GREȘELILE PE CARE LE-AI FĂCUT?

Mai 1945. În euforia provocată de victoria Aliaților în Europa, Margaret Salt îl sărută pe Cal Jenkins. Cal este căsătorit cu Becky, ale cărei daruri spirituale îi ajută pe cei vii să comunice cu morții, în timp ce soțul lui Margaret, Felix, se află în misiune pe mare.

Ceea ce începe ca o greșeală devine un secret complex, care îi leagă definitiv pe toți patru în moduri neașteptate, iar consecințele alegerilor făcute cu mult timp în urmă le remodelează viețile, marcând profund următoarea generație.

„O saga luminoasă și tandră a secolului XX, care dă laoparte poleiala visului american, scoțând la iveală miezul lui dur.“ - THE GUARDIAN

„Plină de umor și de emoție, această carte este un omagiu tulburător adus bucuriilor și necazurilor vieții de familie.“ - PUBLISHERS WEEKLY

„Buckeye este un roman grandios despre iubire, război și intimitățile periculoase din viața unui orășel. Este amuzant și tandru, realist și ciudat.“ - ANN PATCHETT

„O adevărată minune. Este cartea anului pentru mine. Îmi place la nebunie.“ - CHRIS WHITAKER

„Patrick Ryan evocă o Americă dispărută cu o abilitate ieșită din comun și scrie cu profundă înțelegere și inteligență lirică. Este un roman în care te cufunzi, o lume în sine.“ - TOM PERROTTA

„O cronică a plecării și a pierderii, a iubirii și a iertării, ce arde încet și cu speranță până la final.“ - BOOKPAGE

PATRICK RYAN s-a născut în Washington, D.C. și a crescut în Florida. Este autorul colecției de povestiri The Dream Life of Astronauts, desemnată una dintre cele mai bune cărți ale anului de către St. Louis Times-Dispatch, LitHub și Electric Literature și inclusă pe lista lungă pentru The Story PrizeB. Lucrările sale au apărut în The Best American Short Stories, în antologia Tales of Two Cities și în alte publicații. Este redactor-șef al revistei literare One Story. Locuiește în New York.

Buckeye de Patrick Ryan (fragment)

Capitolul șaptesprezece 

Cât ținu vara și o parte din toamnă, în vreme ce se obișnuia cu viața de după Tuck & Sons — costumele îi fură împinse departe, într-o latură a șifonierului —, Felix se tot gândi să revină la Becky Jenkins. Ezitarea, uneori, i se părea cu neputință de învins. Punea la îndoială nu talentele ei, ci motivele lui ca să se ducă acolo și se temea de eventualele riscuri. Îl ajuta să termine cu lucrul cel mai dureros care i se întâmplase vreodată ori îl trăgea înapoi în durere? În timpul furtunilor pe mare, dacă apărea nevoia de transfer a unui ofițer de pe un vas pe altul, făceau asta cu un sistem de parâme și scripeți prins între nave, ofițerul era legat de un scaun și tras prin aer, centimetru cu centimetru, pe deasupra valurilor. Așezatul la masa lui Becky Jenkins aducea puțin cu felul în care își imaginase Felix că s-ar simți în scaunul acela. Chiar voia să fie tras dincolo? Era ceva de câștigat din asta care nu i-ar fi frânt iarăși inima? 

Dacă nu cumva tocmai frângerea inimii era scopul. Așa cum brațul lui stâng trebuise rupt iarăși ca să se vindece corect. 

Las-o în voia sorții, decise. Dacă îl vedea — sau i se părea că îl vede — iarăși pe Augie, atunci avea să se întoarcă la Becky Jenkins.
Soarta își aduse contribuția de Halloween. Cum se plimba în amurg prin cartier, în urma lui Tom și a altor câțiva băieți din vecini, văzu cu coada ochiului un bărbat peste stradă, pe celălalt trotuar, pășind în direcție opusă, în spatele unui băiețel costumat în pirat. Bărbatul purta o șapcă de baseball albastră și avea mâinile îndesate în buzunarele hainei. Profilul, i se păru lui Felix în trecere, era al lui Augie. Mersul. Când bărbatul observă că Felix îl privește, încetini și înclină ușor capul într o parte, cu trăsăturile aproape ascunse de apus. Tom și prietenii lui erau în față, la ușa cuiva. Băiețelul pirat urca pe o alee de acces. Bărbatul se uită după copil, verifică să nu treacă mașini și, spre surprinderea lui Felix, traversă strada. Felix se opri. Un curent de panică îl străbătu, dar împreună cu acesta simți un firicel de nădejde irațională — fiindcă de ce ar fi trecut strada persoana aceea, cu atâta hotărâre, dacă nu era Augie? 

Odată ajuns, bărbatul păru să șovăie. 

— Seara, zise dând emotiv din cap. 

Felix trebui să fie de acord, era seară. Însă omul nu era Augie. Înclină capul, răspunse la salut cu câtă imparțialitate putu și își văzu de drum. 

La mijlocul lunii octombrie a anului 1953, în pauza de prânz, reveni pe Taft Street. 

Trecuseră mai bine de șapte luni de când îl văzuse Becky ultima oară. Era îmbrăcat altfel, i se păru ei — deși nu mai ținea minte ce haine purtase data trecută; avea pe el, acum, o geacă de pânză tare, o cămașă albastră de lucru băgată în nădragii murdari și bocanci în picioare. Felix se scuză pentru felul în care arăta, iar ea, alungând cu un gest scuza, zise că arată în regulă. Ce nu arăta bine era aura lui. Nu izbutea mereu să detecteze aure, însă a lui era cenușie ca oțelul, pietroasă. Fisurată. Plana împrejurul lui ca un roi de particule gata să cadă. Nu suflă o vorbă despre asta. 

Discutară câteva minute despre băieți, despre prietenia care se iscase de la acel iglu construit pe jumătate. Apoi luară loc. Felix părea dornic să reia de unde rămăseseră data trecută. Tot nu avea un nume să i-l spună, însă Becky simți că numele îi stă bărbatului pe limbă. 

Își adresă invitația spiritelor care muriseră pe Teague și așteptară cu ochii închiși cât ascultă și se concentră ea. 

Nimic. Nimic. Apoi ceva… straniu. Ceva haotic. Neomenesc. 

— Ai avut un câine? 

— Când eram copil, zise Felix. Aveam un beagle. 

— Dar pe navă? 

— Nu. Pe navă nu erau câini. 

— Ciudat. Simt, abia abia, un… animal, poate… un câine, zic eu… și pare să te fi știut din perioada aceea. Sau o pisică? Ceva cu coadă. 

Spiritul era jucăuș, nu voia să stea locului. Becky îl întrebă ce e. Îi ceru să vină mai aproape. Apoi scoase un sunet care aducea cu un icnet. Felix deschise un ochi, o clipă doar, și își dădu seama după expresia ei că nu icnise, de fapt; își oprise un pufnet de râs. 

— E o maimuță. E prima oară când… n-am mai întâlnit un animal până acum. 

— Nu înțeleg, spuse Felix. Adică, ba da, dar nu. Nu era… pe navă. Cum se simte? 

— Păi, e moartă. E un spirit. 

— Ce s-a întâmplat cu ea?

Becky întrebă, însă simianul trans-dimensional nu transmise nimic ce putea fi descifrat. 

— De ce crezi că e aici? îl întrebă pe Felix. 

— Nu știu. 

Becky trase aer în piept. 

— Povestește-mi despre maimuța asta. Unde ai avut de a face cu ea. 

Îi spuse că avusese permisie la un moment dat, că fusese o maimuță în peisaj și că se distraseră, el și tipii ceilalți, pe seama ei. Dar o lăsaseră acolo și reveniseră pe vas. 

Becky se concentră. După aproape un minut întreg, rosti: 

— Maimuța e cu alt spirit. Spiritul acela a fost pe Teague. 

Felix înghiți în sec. 

— Cine e? 

— Nu funcționează așa, de obicei. De fapt, spiritul ăsta îmi amintește că nu așa funcționează. Vrea… asta-i altă premieră… vrea ca tu să îi spui numele. 

Felix simți cum panica îi zguduie pieptul. Era îngrozit că vreun fel de conversație s-ar fi putut desfășura între el și Augie — prin Becky. Adică tocmai motivul pentru care apelase dintru început la ea, era conștient, însă, confruntat subit cu ocazia, mintea lui se golise de tot ce ar fi dorit să spună. Orice ar fi fost, nu era sigur că o poate spune de față cu ea. Prin ea. Poate nici Augie nu era sigur. 

Îi ceru să se oprească. 

Se opriră. Ea îl privi și văzu cât era de fâstâcit — ba chiar agitat. Felix își ceru iertare. Becky îi spuse că nu are de ce. 

— Sunt teribil de idiot. Ar fi trebuit… credeam că sunt gata. Am nevoie să fiu gata.

— De ce nu-ți oferi un mic răgaz? Și orice vrei să întrebi, ar fi mai bine să pui în scris. Și să vii cu foaia la tine data viitoare, dacă-i mai ușor. 

Becky spuse toate acestea uitându-se în jos, să i lase ceva spațiu, întrebându-se dacă va dispărea preț de încă șapte luni. 

Însă, trăgându-și pe el geaca, Felix programă o întâlnire peste câteva zile. Ea îi privi silueta înaltă și zveltă pășind pe alee spre automobil, cu umerii strânși de frig și răsuflarea adunându-se norișori înaintea lui. E un bărbat foarte chipeș și foarte tulburat, își zise.

 

 

Ne vizitează morții în vise? Sau nu facem decât să îi invocăm, de durere ori din vreo altă nevoie, și îi introdu¬cem astfel în subconștient? 
Becky nu știa ce să creadă. 

Acum o lună, doamna Dodson murise la ea acasă, în fotoliu, în fața televizorului, unde desfăcea păstăi de mazăre. Doamna Ray, vecina, o găsise. Stop cardiac, așa crezuseră. Mazărea se răspândise pe toată podeaua sufrageriei. Zăcuse ceasuri întregi acolo, în vreme ce Becky se aflase, fără să aibă habar, vizavi. 

Ar fi fost frumos să mai fi stat o dată de vorbă cu ea. Însă nu avusese, deocamdată, contact. 

În noaptea de după întâlnirea cu maimuța lui Felix, Becky visă că stătea lângă blatul din bucătărie și făcea un sendviș și, întorcând capul, o văzu pe doamna Dodson acolo, la masa cu tăblie emailată, îmbrăcată cu o rochie de vară strălucitor de galbenă în mijloc de iarnă și arătând cât se poate de normal. 

— Ce mă bucur să te văd! zise Becky. Dar de ce ești aici? 

— De ce n-aș fi? întrebă doamna Dodson.

— Păi, nu știu, doar că… ai murit. 

Becky, conștientă vag până și în vis că nu așa îi întâlnea îndeobște pe răposați, duse farfuria cu sendvișul la masă și se așeză de cealaltă parte. 

— Vrei jumătate? 

— Nu, mulțam, zise doamna Dodson. Gata cu sendvișurile pentru mine. 

Casa era tihnită, odaia, iluminată de soare. 

— Nu înțeleg…, începu Becky. Nu, stai, ba da. Ai murit, iar eu visez. Ai venit la mine în vis fiindcă, dacă te arătai când eram trează, ca o nălucă pe care s-o văd aievea, aș fi putut crede că am înnebunit. 

— Foarte bine. 

— Dar de ce n-ai apărut la o sesiune? Să comunici așa? 

— Ai fi așa de formală cu o prietenă veche? 

— Nu, presupun că nu. 

Becky nu intenționa să mănânce de față cu doamna Dodson, dacă doamna Dodson nu mai punea mâncare în gură. Își lăsă mâinile în poală. 

— Ai venit să îmi spui că ești bine? 

— Da, încuviință doamna Dodson pe un ton care dădea de înțeles că aceea era doar o parte a motivului. 

Se uită prin încăpere. Părea să nu vadă odaia, ci aerul din interior. 

— Sunt atâtea lucruri pe care nu m-am ostenit să le bag în seamă înainte, zise și rămase așa un timp, băgând de seamă. Auzi, continuă apoi, revenind la Becky, nu ți-am spus o niciodată, dar mereu am crezut că-ți pui prea multe limite. 

— Limite? 

— Ești mai mult decât crezi. Mai mult decât crede oricine că ești. Simțurile tale adevărate știu asta deja.

— Care sunt simțurile mele adevărate? 

— Dacă ți-aș spune, n-ar fi adevărate. Dă-ți seama și singură, ești mai mult. 

Mai mult decât… ea însăși? Nu voia să piardă ocazia, voia să priceapă înainte să se trezească. 

— Mai mult decât Becky Jenkins? 

— Mult mai mult. 

— Mai mult decât fiica sau mama cuiva? Ori soția? 

— Da. 

— Mai mult decât o ființă umană într-un corp. 

— Nu sări calul, dragă. Dar uite ce ai făcut pentru mine. Ai făcut în așa fel încât să comunic cu cei doi oameni de care îmi era cel mai dor. Te vezi ca o telefonistă care face legătura, dar tu întinzi poduri între lumi, nu-ți dai seama ce lucru incredibil e? 

— Și acum? vru Becky să știe. Comunici cu ei adesea? Soțul și fiul… cei doi Henry? 

— Ha, ha, râse doamna Dodson cu blândețe. Cu juniorul, da. Cu seniorul… ne cam uităm chiorâș. 

— Știi ce? zise Becky, așezându-se iarăși pe scaun. Poate că te visez ca să-mi spun mie însămi lucrurile astea. Îmi dai voie să te mai întreb ceva? 

Bătrâna miji ochii. Făcu semn din cap că da. 

— Cum a fost? 

Îi luă doamnei Dodson un moment până să răspundă. 

— N-o să te mint, spuse cu o ridicare din umeri executată mai mult cu sprânceana subțire, muritul a fost neplăcut. Dar moartea? E minunată. 

Felix reveni la începutul lui decembrie. Becky, cu toate că făcea ghirlande de merișoare în camera de zi, urmărind Search for Tomorrow, îl aștepta. Lăsă televizorul pornit, să nu-l tulbure pe Everett, care adormise în fotoliul rabatabil, și îl invită pe Felix în salonaș. Închise ușile în urma lor. 

Când se răsuci spre el, văzu că Felix luase deja loc la masă. Nici măcar nu se dezbrăcase de geacă, o jumătate a gulerului de pânză îi stătea ridicată, depărtată de gât. Becky pregăti camera și se așeză. 

După câteva momente, cu un tremur ușor în voce, el zise: 

— Situația asta este extrem de personală. 

Ea îl încredință că, orice ar fi, nu va părăsi odaia. 

— S-ar putea să te șocheze, continuă el. 

Ea zise că a mai avut șocuri și supraviețuise. 

El dădu aprobator din cap. Își desfăcu nasturele buzunarului de la piept al gecii și scoase o bucată de hârtie împăturită. Preciză că îi urmase sfatul, scrisese ce voia să spună. Apoi, într-un târziu, îi dădu un nume: Augustus D. Varick. 

— De la ce vine D-ul?

El clipi nedumerit. 

— Nu știu. I se spunea Augie. 

Becky închise ochii și începu invocarea. De parcă n-ar fi plecat nicăieri de la ultima sesiune, în doar câteva clipe cele două spirite se iviră. Cel jucăuș — maimuța — și celălalt. Se roteau prin eter, se jucau. Se îmbinau într-unul singur, separându se apoi. 

— El e, anunță ea. A venit. 

Felix trase adânc aer în plămâni și îi dădu drumul afară. 

— Trebuie să deschid ochii, zise. 

— Firește. 

Despături hârtia, inspiră profund și citi cu glas tare:

Mi-e dor de fața, de vocea ta, de fiece parte din tine. 

Aș vrea să fi găsit o cale de a fi împreună, nu doar pe insulă. 

Aș vrea să ne fi întâlnit mai devreme. 

Aș vrea să fi avut mai mult timp.

Buckeye, de Patrick Ryan, Ed. Trei, 2026, trad. rom. Bogdan Perdivară, col. „Fiction Connection”