„Colhoz” de Emmanuel Carrère (fragment în avanpremieră)

„Roman rus, roman francez, roman ucrainean, roman despre doliul după pierderea mamei.“ – Transfuge

Prix Médicis 2025. Prix Grand Continent 2025. Prix des Lecteurs des Écrivains du Sud 2026

Bazat pe fapte reale, despre o familie urmărită de-a lungul a patru generații, Colhoz acoperă peste un secol de istorie. Cu o desăvârșită artă narativă, Carrère transformă povestea lor în povestea noastră.

Trecem prin Revoluția din Octombrie, exilul rușilor albi în Europa, două războaie mondiale, prăbușirea blocului sovietic, Rusia lui Putin și războiul din Ucraina, pătrunzând într-o saga deopotrivă romantică, tragică, plină de destine remarcabile, uneori întunecate și chinuitoare. Romanul îmbină amintiri emoționante, secrete de familie, anecdote și geopolitică, fiind totodată un text intim despre viața și moartea celor dragi și despre dragostea filială. Unul dintre cei mai prestigioși scriitori francezi contemporani, tradus în douăzeci de limbi și câștigător a numeroase premii literare.

„Un roman de o amploare neobișnuită, un recviem sfâșietor dedicat unei femei excepționale și fascinante, care putea fi la fel de dură cu ceilalți cum era cu ea însăși.“ - Humanité

„În Colhoz, autorul cărților Un roman rus și Limonov povestește, pe fundalul războiului din Ucraina, istoria strămoșilor săi ruși și georgieni, creionând totodată un portret plin de dragoste, dar și lipsit de concesii al mamei sale, decedată în 2023, academiciana Hélène Carrère d’Encausse.“ - Le Nouvel Obs

„Închizi cartea cu ochii umezi, cu impresia că poate ai înțeles ceva mai bine complexitatea care se ascunde în spatele cuvântului «familie».“ - Le Parisien

Emmanuel Carrère s-a născut în 1957 și a absolvit Institutul de Studii Politice din Paris. Este scriitor, jurnalist, scenarist şi regizor. A devenit celebru prin romanele sale care îmbină adevărul biografic cu ficţiunea şi care au fost recompensate cu numeroase premii: Prix Fémina, Grand Prix Marie Claire du Roman d’Emotion, Prix Crésus, Prix Globe de Cristal. La Editura Trei, de acelaşi autor, au apărut Împărăția cerurilor, Limonov (Prix des Prix şi Prix Renaudot), Alte vieţi decât a mea, Un roman rus, Ora de schi, Adversarul și Yoga.

Colhoz de Emmanuel Carrère
(fragment în avanpremieră)

4 
EMIGRANȚII 
Societatea celor care se plimbau odinioară prin Grădina de Vară 

Teoria mea, conform căreia toate clișeele despre Rusia sunt adevărate, se aplică în special emigrației albe din anii 1920, dar nu cred ca Nathalie, bunica mea, să le fi cunoscut în aspectele lor cele mai colorate. Nici nu a dansat în sunetul balalaicilor prin cabaretele țigănești din Montmartre, nici nu a ciocnit votcă cu Joseph Kessel, aruncând pahar după pahar peste umăr, pe când el, cu capul lui leonin, lăsa cu gura căscată asistența sfărâmându-le pe ale lui în dinți. Credincioasă, timidă, săracă, fără vreo relație la Paris, refugiul ei sufletesc era catedrala ortodoxă din strada Daru, din arondismentul XVII, unde mama va locui treizeci de ani mai târziu — vreau să spun: nu doar în arondismentul XVII, nu doar în strada Daru, ci, cum se va vedea, chiar la catedrală. Nathalie venea aici zi de zi pentru a lua parte la slujbe, pentru a auzi vorbindu-se rusește. Chiar dacă se întâlneau doar parțial, emigrația din strada Daru era mai solemnă și mai cu pretenții decât aceea a cabaretelor din Montmartre, cu membrii ei toți „foști“ — ceea ce în Uniunea Sovietică se chema bivcie liudi, inșii de pe vremuri —, ofițeri ai Armatei Albe în derută — Armata Albă nu cuprindea practic decât ofițeri, unul dintre motivele derutei —, domnișoare de onoare ale țarinei, precum amabila tanti Natașa, cea care nu pricepea cum de fusese răsturnat un regim în care toată lumea trăia atât de bine. Oamenii aceștia încărcați de decorații, foarte distinși în sărăcia lor, nu văzuseră nimic venind, nu înțelegeau nimic din ce li se întâmpla. Nu aveau alt program decât restaurarea deplină a unei societăți pe care, în afara lor, nimeni nu o mai dorea. Încercau să creadă că bolșevismul nu va ține mult și se vor întoarce în patria și pe moșiile lor. Dar, marginal, se găseau și intelectuali mai puțin nesăbuiți, care animau reviste ale emigrației cu tiraje mici, la care colaborau Nabokov — care a trăit la Paris între perioada berlineză și cea americană —, Nina Berberova sau primul bărbat al acesteia, Vladislav Hodasevici, poet posomorât și genial, care în fiecare zi înființa o nouă asociație: „societatea celor care se plimbau cândva prin Grădina de Vară“, a „celor cărora le place mai mult Anna Karenina decât Război și pace“, „clubul celor capabili să facă distincția, în versificația rusă, dintre iambi și trohei“ și al celor „care spun pe de rost toate firmele de pe Nevski Prospekt dinainte de 1917“: cinematografele Parisiana și Piccadilly, circul Ciniselli, celebru pentru luptele greco-romane, și, la colț cu strada Karavannaia, cel mai frumos magazin de jucării care a existat vreodată… Conform Berberovei, configurația tipică a unei familii de emigranți ruși era: tatăl care conducea un taxi, mama care câștiga șaizeci de centime pe oră brodând la domiciliu pentru mari firme de modă, fiul care făcea livrări pentru băcănia din strada Daru (castraveți murați, pâine cu semințe de mac, treizeci de tipuri de votcă) și o fată, adevărată frumusețe precum contesa Grabbe în tinerețe, manechin la Schiaparelli. 

 

Copiii lui Lenin 

Pentru a-și plăti camera de la Hotelul Aliaților, unde nu se găsea decât o baie pe palier și se gătea clandestin pe reșouri, Nathalie a avut la început grijă de copiii familiilor rusești nu chiar lipsite de bani. Era plătită cu ora, deși ar fi preferat un angajament ca guvernantă cu program complet, dar nu găsise, așa că s-a apucat să învețe stenografia, ceea ce viitoarea ei soacră, Nino Zurabișvili, feministă intransigentă, dezaproba fără drept de apel: o femeie nu trebuie niciodată să se lase închisă într-o meserie considerată ca specifică femeilor și, prin definiție, subalternă. Tot întâlnindu-se pe coridorul hotelului cu tânăra atât de drăguță, atât de rezervată, Nino a invitat-o să ia ceaiul în camera pe care ea și Vano o împărțeau cu fiul lor, Levan, încă licean. Georges, recent sosit de la Berlin, avea și el camera lui pe același palier, ceea ce ar fi putut permite realizarea emoționantului ideal al mamei sale: „Fiecare va depune cota sa parte pe masa comună, iar cele trei mici salarii vor crea o stare generală de bine“ — doar că lui Georges îi venea mai greu decât celorlalți să găsească în Paris un serviciu pe care cel puțin la început l-ar fi dorit la înălțimea diplomelor lui, și oricum era persoana cel mai puțin aptă din lume să producă o stare generală de bine.

Tânăra rusoaică însă l-a fermecat. I-a făcut curte. Aveau în comun calitatea de a vorbi mai multe limbi, el rusa, engleza, germana, franceza — și ceva georgiană —, ea la fel, mai puțin georgiana, dar în plus italiana, fiindcă în Italia crescuse. O rusoaică tânără cu nume german, care crescuse în Italia, era ceva intrigant, seducător. Ajunsese un joc între ei să își vorbească trecând de la o limbă la alta, glumind într-o limbă, apoi în alta, ca niște acrobați care se aruncă de la trapez către brațele întinse ale partenerilor. Acest exercițiu poliglot era o modalitate foarte bună de a se îndrăgosti. Într-o zi, Nathalie i-a spus lui Georges povestea guvernantelor care făceau cu schimbul, în așa fel încât în casă să se vorbească în fiecare zi o altă limbă. „Vrei să spui că aveai șapte guvernante?“ a întrebat Georges. „Doar șase, duminica aveam dreptul să tăcem.“ După cum mi-l închipui pe bunicul meu, trebuie să se fi prefăcut că toate acestea i se păreau normale, după cum se prefăcea că nu este uluit de ce-i mai spunea Nathalie, în cel mai modest mod cu putință, despre locuința ducală din Toscana și despre vastele domenii din Rusia, unde nu petrecuse decât o vară. S-au căsătorit în 29 martie 1925, iar masa festivă, o orgie cu kotletki și lobio, a avut loc în mica încăpere plină de să dea pe-afară de georgieni și aproape numai de georgieni, fiindcă nici unul, nici celălalt nu cunoșteau francezi, iar Nathalie, în afara mătușii Natașa, nu avea pe nimeni altcineva ca familie. Dincolo de faptul că sunt vestiți ca generozitate și ospitalitate, georgienii au această trăsătură specială, surprinzătoare pentru un popor în același timp sărac și colonizat, de a nu avea niciun complex de inferioritate. Ba chiar invers, consideră că nimic nu e mai de dorit decât să fii georgian.

Cu orice ocazie, toastează spre a se felicita pentru un asemenea noroc. Nu-mi închipui că petrecerea de nuntă s-a putut desfășura fără ca Vano, în calitatea sa de pater familias, să nu spună, ridicându-și paharul, povestea preferată a georgienilor. Creând lumea, Dumnezeu dă o țară fiecărui popor. Ocupați cu băutul și petrecutul, după cum le e obiceiul, georgienii nu aud chemarea. Când sosesc, deja e prea târziu: totul fusese împărțit. Se lamentează. Se jură în fața lui Dumnezeu că nu au venit fiindcă erau prea ocupați să se roage. Dumnezeu nu e vreun fraier, dar are o slăbiciune pentru georgieni. Își rezervase pentru uzul personal o mică bucățică de pământ binecuvântat, ascuns în spatele unor munți înalți, ale căror vârfuri înzăpezite sclipesc în soare, la adăpostul cărora nu sunt decât văi mănoase, livezi și vii, vinuri amețitoare, femei vesele și senzuale, bărbați virili și mustăcioși, care-și petrec zilele tăifăsuind, la cafenea, jucând domino și ciupind nepăsători corzile chitarei: paradisul pe pământ. „Ei, haideți, georgienilor“, zice Dumnezeu, „vi-l dau. O să vin pe la voi în vacanță“. Bineînțeles că Nathalie a râs ascultând toastul pe care socrul ei îl expunea cu atâta spirit și cu deosebit rafinament. Totuși o agasa să fie felicitată atât de zgomotos pentru onoarea care i se făcea de a fi primită într-o familie georgiană. Nu era deloc snoabă, însă cum de acești oameni atât de calzi, buni ca pâinea caldă și deosebit de inteligenți nu își dădeau seama că în viața lor dinainte, viața lor de bivcie liudi, căsătoria dintre un georgian de rând și o aristocrată germano-rusă, înrudită cu întregul Almanah Gotha european, ar fi fost, din punctul acesteia de vedere, o mezalianță aproape inimaginabilă și care oricum nu ar fi putut avea loc fiindcă drumurile nu li s-ar fi încrucișat niciodată? Lucru rezumat de unchiul Nicolas, care i-a spus într-o zi mamei (ei nu i s-a părut deloc distractiv) că erau amândoi copiii lui Lenin. E însă adevărat: fără Revoluția din Octombrie, părinții ei nu s-ar fi întâlnit. Ei doi nu ar fi existat — și eu nici atât.

Colhoz de Emmanuel Carrère, Ed. Trei, 2026, trad. rom. Doru Mareș, col. „Fiction Connection”