Al doilea roman al Cvartetului Otoman.
După o tentativă de sinucidere, Hikmet Bey incearcă să o uite pe cea care s-a aflat la originea suferinței sale, superba Mehpare Hanım. Intr-un spital catolic departe de Istanbul, tanărul iși revine incet in simțiri. Intre timp, lucrurile se schimbă in capitala Imperiului Otoman. Domnia sultanului este amenințată, revolta bate la ușă, străzile Istanbulului au devenit scena violențelor de tot felul. Ne aflăm in ajunul unui episod de la sfarșitul Imperiului: contrarevoluția din 31 martie 1909. In timp ce Hikmet Bey iși recapătă gustul pentru viață și se instalează intr-o locuință luxoasă, departe de oraș, cititorul se trezește dintr-odată atras in inima unei fresce fascinante in care marea istorie se desfășoară de-a lungul unei galerii de figuri de neuitat. Iubirile lor, speranțele, eterna meschinărie a comportamentului, dar și fragilitatea emoționantă a umanității lor fac din această carte un remarcabil roman de dragoste și aventuri, povestea zguduitoare a unei revoluții prea puțin cunoscute Occidentului.
„Un thriller ambițios și inteligent despre dragoste și război.“ – Kirkus Reviews
„În lumea lui Altan, dragostea vine la pereche cu pierderea, fericirea naște nefericire, din divorț poate răsări prietenia, onoarea și convingerile iși dau mana cu infidelitatea, cu greșeala și incertitudinea. Un roman de atmosferă, hipnotic și trist.” – Asian Review of Books
„Dragostea în vremea revoltelor se concentrează asupra unuia dintre cele mai dureroase și ignorate capitole ale istoriei otomane, combinand perfect literatura și istoriografia. – Medio Oriente e Dintorni
„Intregul roman radiază de frumusețe deplină.”- Critica Letterraria
Ahmet Altan (n. 1950) este unul dintre cei mai citiți prozatori turci, dar și un jurnalist redutabil. A fost adus in fața instanței de cel puțin 100 de ori din cauza opiniilor sale politice incomode și a stilului său direct. Este cunoscut ca unul dintre primii intelectuali turci care au recunoscut că ceea ce Imperiul Otoman a făcut populației armene se califică drept genocid. În 2016, în urma puciului eșuat din Turcia, Altan a fost judecat și condamnat pentru că ar fi transmis „mesaje subliminale” puciștilor în timpul unei emisiuni televizate. Deși condamnat la închisoare pe viață, în aprilie 2021, Curtea Supremă de Apel a Turciei a dispus eliberarea lui. În februarie 2024, Ahmet Altan a fost condamnat din nou la închisoare. Întreaga corespondență îi este monitorizată și cenzurată. De la debutul său în 1982, Altan a publicat mai multe romane și volume de eseuri. În Anansi. World Fiction au apărut romanele: Doamna Hayat și Ca o rană de sabie (cu care debutează ciclul Cvartetul otoman) și volumul de memorii Nu voi mai vedea lumea niciodată. În prezent, Ahmet Altan trăiește la Istanbul, iar autoritățile turce îi interzic în continuare să părăsească țara.
Dragoste în vremea revoltelor, de Ahmet Altan (fragment)
Călugărițele infirmiere de la Spitalul Francez arătau o mare tandrețe și un interes deosebit față de acest pacient distins, cu privire blândă, cu chip palid, cu cearcăne vineții care aminteau în mod straniu de o panseluță și care, în plus, vorbea o franceză impecabilă. Venind adesea la căpătâiul pacientului pentru a se interesa de starea lui de sănătate, îl copleșeau cu vorbe de încurajare și uneori, în cursul nopților din ce în ce mai lungi, își trăgeau un scaun lângă patul lui și îi citeau cărți împrumutate de la biblioteca spitalului.
Cât despre sora Clémentine, căreia zvonurile îi atribuiau în viața lumească titlul de baroană, ea îi acorda puțin mai mult timp decât celelalte călugărițe acestui bolnav cu glas ale cărui modulații trădau imediat o educație aleasă și, când se întâmpla să rămână singuri, îi făcea o vădită plăcere să discute cu el pe subiecte dintre cele mai diverse, precum literatura, scriitorii, oamenii, slăbiciunile omenești, religia și chiar politica. Fie că aflaseră de povestea lui tristă, fie că ochii lui mari și căprui, însuflețiți de o privire din altă lume, treziseră în ele o emoție în care sentimentele fraterne se amestecau cu cele de dragoste, călugărițelor le plăcea să discute între ele despre cazul „domnului Hikmet“. La simplul gând că pacientul, a cărui stare se ameliora de la o zi la alta, va părăsi în curând spitalul, inimile lor se umpleau de un fel de durere secretă, de o tristețe menită să rămână pentru totdeauna nelămurită.
Cum își vătămase doar clavicula de deasupra plămânului atunci când întorsese spre sine pistolul pe care îl folosea pentru prima dată în viață, Hüseyin Hikmet Bey avea să-i spună lui Osman mai târziu, peste ani: „Nu-ți poți imagina cât de umilitor este să nu te nimerești“.
Confruntat cu durerea de neconsolat de a fi pierdut-o pentru totdeauna pe femeia iubită, confruntat cu mândria rănită de a se vedea înlăturat în favoarea altui bărbat, confruntat, în sfârșit, cu dezamăgirea pe care i-o provocase activitatea politică, Hikmet Bey hotărâse să-și pună capăt zilelor. Dar acum, la toată suferința de până atunci se adăuga și umilința de a-și fi ratat sinuciderea. În această cameră de spital în care-i ajungeau la urechi gemetele celorlalți bolnavi, șoaptele infirmierelor și mirosul dezinfectantului turnat în găleată de îngrijitor, înțelesese, mai bine decât atunci când era sănătos, ce important era să primească atenție neîntreruptă, ce necesară era ea vindecării sufletului său, mult mai vătămat decât trupul. În schimb, nu pricepea deloc cum de se adăugase, la recunoștința pe care o simțea față de atâtea dovezi de afecțiune, și dorința de a arunca o privire la părul surorii Clémentine, despre care era convins că este arămiu.
În ciuda semnelor de afecțiune oferite din belșug de celelalte infirmiere, în ciuda armoniei depline și tulburătoare din glasul surorii Clémentine, care chiar și în rostirea rugăciunilor lăsa să răzbată o umbră de păcat, ecouri de escapade, de nopți pariziene și baluri de demult, în ciuda furiei firești care se presupune că nu-l părăsește niciodată pe un bărbat trădat, el nu reușea să-și uite soția, pe Mehpare Hanım.
În pofida acestei dureri, a acestei neputințe, a acestui sentiment de abandon și poate chiar și din pricina tuturor acestora, el continuase să o vadă pe această femeie frumoasă în fiecare noapte în visele lui, să-i șoptească numele în timpul delirurilor lui febrile, convins că numai ea îl poate smulge din acea singurătate chinuitoare. Ca orice om trădat și oricât de mare ar fi fost furia pe care i-o stârnea această trădare, era convins în sinea lui că salvarea sa depindea numai de cea care îl făcuse să sufere atât de mult. Lăsându-se în voia imaginației sale bogate, așteptase cu răbdare întoarcerea lui Mehpare Hanım, sperând să o vadă cum intră într-o dimineață în salonul lui de spital și cum îl străpunge cu privirea aceea rezervată care îi ascundea timiditatea implorându-l să o ierte. Dar, în loc să-l îndepărteze de ea, această așteptare zadarnică îl apropiase și mai mult de fosta lui soție, de care se îndrăgostise cândva cu patimă. După aceea, cum se întâmplă de obicei, această iubire fusese hrănită de suspiciuni și neputință, crescând de-a lungul anilor și ajungând să facă parte din felul lui de a fi, din întreaga lui ființă. Acum nu se mai putea elibera de ea și, mai mult, nici nu-și dorea asta.
Uneori, când nostalgia, devenită insuportabilă, începea să-i supună trupul la cazne la fel de mult ca sufletul, ca un bolnav chinuit care își cere doza de morfină, el îl implora pe Dumnezeu să-l ajute, dar se lovea de revolta spiritului său, care îi trezea amintirea celor mai grațioase gesturi ale lui Mehpare Hanım, felul în care își pieptăna părul sau cum îl ținea de mână în drum spre dormitor. Știa că dacă i-ar uita gesturile ar șterge-o cu totul din viața lui și, ca oricărui îndrăgostit, fie și numai ideea de a o uita i se părea insuportabilă. Iubea o femeie care nu avea să-i mai fie alături niciodată și, conștient că amintirile erau singura legătură care îi mai unea, se temea de clipa în care timpul își va desăvârși lucrarea, rupând-o definitiv. Atâta timp cât dragostea pentru această femeie nu-l părăsea de la sine, nici el nu ar fi putut să se lepede de ea.
În realitate, Hikmet Bey nu era genul de bărbat care să simtă nevoia să sufere în dragoste, dimpotrivă, el iubea din tot sufletul, cu toată ființa și nu se bizuia pe vicisitudinile vieții pentru a spori această iubire. Pe vremea când o iubea pe Mehpare Hanım, se dăruise fără ezitare până la cea mai mică părticică a sufletului său, fără să păstreze nimic pentru sine, îmboldit de un elan copilăresc de candoare și inocență întâlnit la unii oameni educați și care îl împinsese până la limita extremă a iubirii. Nu exista nimic dincolo, în afară de moarte. De altfel, chiar încercase să treacă această limită, dar, după cum se exprimase el, „din păcate“ nu reușise. Își amintea de acea zi cu un sentiment de rușine: oamenii care au năvălit în camera lui când au auzit împușcătura, strigătele care răsunau prin casă, pașii grăbiți, privirile înspăimântate și mâhnite ale copiilor, îngrijorarea servitorilor care mai aveau puțin și izbucneau în plâns, în sfârșit, expresia plictisită și disprețuitoare de pe chipul lui Mehpare Hanım, despre care Hikmet Bey spunea că doar simpla amintire îi era îndeajuns pentru a-l cufunda în cele mai amarnice chinuri… Îl apucaseră de mâini și de picioare ca pe o legătură de rufe murdare și, ducându-l la trăsură, îi așezaseră trupul însângerat pe banchetă. Îl auzise pe vizitiu cum îndeamnă răcnind caii în timp ce pocnea din bici și simțise o durere ascuțită în piept înainte de a leșina, murmurând „Mehpare“. „Îmi amintesc că am încercat să vorbesc cu Mehpare, aveam ceva să-i spun. Venindu-mi în simțiri după operație, mult timp am scormonit în memorie să găsesc ce voiam să-i spun, dar, ciudat, nu mi-am amintit“, avea să-i mărturisească el lui Osman peste ani.
Dragoste în vremea revoltelor, de Ahmet Altan, Ed. Trei, 2024, trad. Mădălina Ghiu, „Anansi. World Fiction”
Scrie un comentariu