„Grădinarul și moartea” de Gheorghi Gospodinov (fragment)

„Simplitatea și profunzimea acestei proze atât de curate mă umplu de o mare admirație.“ – Olga Tokarczuk

Grădinarul și moartea urmărește destinul unui om născut la sfârșitul Celui de-Al Doilea Război Mondial, care a trăit comunismul și apoi prăbușirea sa. Un om care își petrecea timpul îngrijindu-și grădina de legume, care urmărea cu bucuria unui copil mugurii pe cale să se deschidă, care desprindea cu delicatețe frunzele verzi de mentă ca să le pună peste feliile de roșii din salată. Acest om e tatăl naratorului, care se regăsește în ipostaza unui personaj profund întristat, aceea de orfan. Cum îi spui tatălui tău cât de mult îl iubești? Cum devii, la rândul tău, cel care spune poveștile și plantează noi rădăcini? Grădinarul și moartea este o declarație de iubire filială emoționantă, care povestește despre viața unui om și despre întâmplările și momentele care alcătuiesc o existență, orice existență. Pentru că sfârșitul taților noștri este sfârșitul unei lumi.

„Toată opera lui Gospodinov este legată de timp și eliberată de timp, bântuită de timp și fugind de el... Grădinarul și moartea e, inevitabil, o carte tristă pe alocuri, dar luminată de căldura amintirilor, fericirea, râsul și un fel de ușurință caracteristică aceluia care-o scrie.“ James Wood

„Prin Grădinarul și moartea, Gospodinov aduce o contribuție vitală, valoroasă, la canonul rarefiat al cărților despre tați.“ - Financial Times

„Gheorghi Gospodinov este un scriitor plin de căldură... El reușește să creeze personaje complexe pornind de la detaliile fărâmițate ale amintirilor lor răsfrânte în fragmente.“ - The Guardian

„Gospodinov povestește cu luciditate despre ultimele zile din viața tatălui său. Relatarea lui e însuflețită de amintiri și anecdote din deceniile trecute... O explorare emoționantă a botanicii durerii.“ - David Damrosch 

Gheorghi Gospodinov (n. 1968) este cel mai tradus și apreciat scriitor bulgar al momentului. Romanul său de debut, Un roman natural, a avut ediții în peste 23 de limbi, printre care engleză, germană, franceză, italiană, spaniolă și islandeză. A publicat poezie, proză, eseuri, piese de teatru și a realizat scenarii de film. Scrie în mod regulat articole pentru cotidianul bulgar Dnevnik și pentru Deutsche Welle. Din opera lui, în Anansi. Contemporan au apărut Fizica tristeții (2021), Un roman natural (2022), Refugiul timpului (2023; International Booker Prize), și volumul Și alte povestiri (2025).

Grădinarul și moartea de Gheorghi Gospodinov 
(fragment)

1

Tatăl meu era grădinar. Acum e o grădină. 

Nu știu de unde să încep. Și totuși, dacă trebuie s‑o apuc de undeva, atunci acesta să fie începutul. Deși e vorba despre un sfârșit, bineînțeles, dar oare de unde începe sfârșitul? 

Cred că am făcut pe mine, a spus tatăl meu din prag. Stătea în cadrul ușii de la intrare, slăbit de boală, ușor adus de spate, cu acea gârbovire proprie celor înalți. L‑au adus seara târziu, chiar la sfârșitul lui noiembrie. A făcut trei sute de kilometri întins pe bancheta din spate, doar‑doar să îi mai atenueze din dureri. Reușisem să‑i fac o programare pentru un consult a doua zi. 

Am făcut pe mine, repetă el vinovat ca un copil mic, cerându‑și scuze și, în același timp, arborând acea autoironie care îi era specifică, mă fac de râs acum, la bătrânețe. 

E în regulă, am spus și m‑am apucat să‑l ajut să‑și schimbe hainele în hol, având grijă să închid mai întâi ușa de la camera de zi. 

Mi‑e frică, mi‑a mărturisit fiica mea ușor la ureche, la un moment dat. Privind în trecut, îmi dau seama că ea a fost prima care a simțit. Eu încă nu știam, nu voiam să știu. 

Vă spun de pe acum că personajul principal al acestei cărți moare. Și nici măcar la final, ci la mijlocul cărții, dar apoi e din nou viu, în toate povestirile, în cele dinainte de a pleca și în cele de după aceea. Pentru că, așa cum spunea Gaustin, în trecut, timpul nu curge într‑o singură direcție. 

Când eram copil, alegeam din bibliotecă doar cărțile scrise la persoana întâi, astfel eram sigur că personajul principal nu moare. 

În fine, această carte este scrisă la persoana întâi, deși adevăratul ei personaj principal piere. Supraviețuiesc doar povestitorii povestirilor, dar și ei mor într‑o bună zi. 

Supraviețuiesc doar povestirile. 

Și grădina, pe care tatăl meu a sădit‑o înainte de a se duce. 

Cu siguranță, de aceea povestim. Ca să creăm încă un coridor paralel, în care lumea, toți cei aflați în acest coridor se află la locurile lor, ca să deviem povestirea pe o altă brazdă atunci când situația devine periculoasă și moartea se apropie, așa cum grădinarul deviază cursul apei spre brazda următoare din grădină. 

Aș fi vrut să existe în aceste pagini o lumină, o lumină blândă de amiază. Aceasta nu este o carte despre moarte, ci despre tristețea după viața care se stinge. Este o diferență. Tristețe după fagurele plin de miere, dar și după celulele goale ale acestui fagure, chiar mai puternică după acestea din urmă. Tristețe după fagurele de care își aduc aminte și lumânările din ceară, în timp ce ard în mâinile noastre. 

Nu‑ți fie teamă, cum spunea el.

3

Știam că această grădină e specială. Ea i‑a salvat viața după primul cancer, i‑a dăruit șaptesprezece ani, dar tot ea avea să‑l termine. A pornit de la zero, nu era nimic în curtea acelei case țărănești cumpărate de fratele meu. Aici mă simt cel mai bine, spunea. Ședințele anterioare de chimio și radioterapie îl ajutaseră, neîndoielnic, însă îl și epuizaseră. Îmi aduc aminte că nu i‑a mai revenit râsul de dinainte, vesel și plin de bună dispoziție. Stătea mult timp tăcut, uneori dădea din cap, cufundat într‑un monolog surd numai al lui. 

Grădina reprezenta pentru el cealaltă viață posibilă, vocea și toate gândurile lui trecute sub tăcere. Vorbea prin ea și cuvintele îi erau mere, cireșe, roșii dolofane. Când ajungeam acolo, primul lucru era să mă plimbe prin grădină și să mi‑o prezinte. De fiecare dată ea era diferită. 
Îmi plăcea să‑mi petrec timpul acolo, mai ales primăvara, să‑mi îngrop fața între ramurile încărcate de flori ale prunului, să închid ochii și să ascult zumzetul albinelor. Alteori o uram pe ascuns, când îl vedeam pe tatăl meu dezbrăcat până la brâu, slab, cu toate semnele de la tăieturile de pe corpul lui operat de mai multe ori, cum se opintea cu sapa în mână. El și grădina deveneau un tot, el nu o lăsa pe ea, dar nici ea nu avea să‑i mai dea drumul. Între ei exista o legătură ciudată și fatală și o înțelegere de ordin faustian. Această grădină putea fi și una a pieirii. Mi‑o imaginam cum îi soarbe puterile lent, cum își hrănește fructele și trandafirii cu el, cum, cu cât erau mai roșii cireșele, lalelele, roșiile, cu atât mai palid devenea el. 

De fapt, tatăl meu reușea să transforme orice loc în grădină, orice casă, în cămin. Acest lucru cere o pricepere deosebită. Fiecare locuință în care ne mutam — și, cine știe de ce, ne mutam des — devenea „acasă“. De aceea, acum, în plus, mă simt și ca un om fără domiciliu. Nu voi putea uita cum reușea să mute până și grădina. Scotea cu atenție bulbii zambilelor, ai narciselor, bujorilor și lalelelor, avea lalelele lui preferate, unele de un mov‑închis, olandeze, de care nu s‑a despărțit niciodată, și îi replanta într‑un loc nou. 

Oare florile sunt cu adevărat periscoapele tainice ale morților, care zac sub ele, prin ale căror tulpini aceștia continuă să observe lumea? 

Da, tatăl meu a fost grădinar. Acum e grădină.

 

7

În mintea noastră ne înmormântăm părinții de nenumărate ori. Teama că într‑o bună zi ei vor muri este, cu siguranță, una dintre primele noastre frici. Când eram copil, mi se întâmpla să mă scol noaptea să verific dacă mama respiră, își amintea un prieten de‑ai mei. Teama firească a copilului pentru cei fără de care va rămâne singur. Teamă pentru ei sau mai degrabă pentru sine? Nu sunt sigur că această dilemă există cu adevărat în acel moment. E una și aceeași teamă. 

Aceasta a fost și prima mea spaimă, primul meu coșmar recurent, primul meu pretext de a scrie. Nu‑mi dădea pace un vis simplu și paralizant. Tata, mama și fratele meu se află pe fundul fântânii din sat și nu vor ieși de acolo niciodată. Eu sunt afară, salvat, dar singur. Aici se găsește fundul dublu al fricii mele sau fundul dublei mele frici. În primul rând — teama pentru ei și, în al doilea rând, oricât de straniu ar suna, teama că m‑au abandonat. De ce nu suntem împreună, chiar și pe fundul acelei fântâni? Aveam vreo șase, șapte ani. Am vrut imediat să‑i povestesc coșmarul bunicii, la care locuiam pe atunci. Însă ea m‑a oprit ducându‑și degetul arătător la gură — să tac, căci visele spuse cu voce tare se împlinesc, se umplu cu sânge, așa s‑a exprimat. Dar coșmarul meu continua să se repete, iar eu nu mai puteam să tac. Atunci am hotărât să‑l notez. Am rupt pe ascuns o foaie dintr‑un carnet al bunicului, știam eu că scrisul pornește dintr‑un păcat, și, cu primele litere abia învățate, l‑am scris așa, stângaci, cum am putut. Am zis acest lucru și cu alte ocazii. Din momentul în care l‑am așternut pe hârtie, nu am mai avut acel coșmar. Dar nici nu l‑am uitat. Acesta a fost prețul. 

Am sentimentul că acest vis urât, amânat cu cincizeci de ani, acum, odată cu moartea tatălui meu, începe încet să se umple cu sânge. 

Povestind despre asta, deodată îmi dau seama că a existat în realitate o coborâre a tatălui meu în fântână. Și exact în perioada când a început să mă chinuie coșmarul. Ce ciudat, nu o dată m‑am întors la acest vis și abia acum iese la suprafață întâmplarea concretă. 

Adevărat, tata trebuia să coboare în exact aceeași fântână și să scoată pompa, care se tot strica. Fântâna era adâncă, în jur de paisprezece metri, iar pompa atârna pe la al doisprezecelea metru. Stăteam pe margine și muream de frică să nu se întâmple ceva cu el. Iată, acum îl leagă cu frânghia, i‑o petrec în jurul taliei și al umerilor, apoi el se urcă pe buza fântânii. Ceilalți bărbați își fac de lucru prin preajmă. (De ce nu coboară unul dintre ei, de ce tocmai el?) Frânghia se răsucește pe scripetele fântânii. Tata se ține de marginea de piatră, strigă Nu vă fie teamă (același nu vă fie teamă pe care îl spune și acum, în ultimele sale zile) și dispare în hăul întunecat. Scripetele începe să se deruleze încet, scoate un scârțâit strident, care nu face decât să‑mi sporească frica. Dacă nu rezistă funia la greutatea lui și se rupe, tatăl meu e corpolent, îmi închipui cum trupul lui greoi cade, se prăbușește, am o imaginație îngrozitoare, unu, doi, trei metri în jos acolo unde e întuneric și înspăimântător. Dă‑i drumul, hai, dă‑i, vocea lui se aude ca dintr‑o pâlnie, nu vă fie teamă, dă‑i drumul… staaaaai. Simt cum tot corpul mi‑a înțepenit de frică, număr în gând. De ce nu‑l scot odată, scoateți‑l, scoateți‑l… 

E gata? strigă bărbații de sus. Ahaaa, acum vreți să știți, da’ v‑a fost frică să coborâți. Trei secunde lungi până a venit răspunsul lui. Am desfăcut‑o, naiba s‑o ia… hai, trage‑n sus… Și scripetele se pornește din nou să scârțâie, o rotație, două, trei, încă puțin, încă puțin și părul lui negru și creț se ivește la marginea fântânii, acoperit de pânze de păianjeni și de‑un praf cenușiu. E viu. 

Cincizeci de ani mai târziu aveau să‑l coboare din nou cu frânghiile. De data asta doar la doi metri. Și iar mă tem să nu‑l scape, îl înclină puțin pe‑o parte, îl îndreaptă apoi cei patru bărbați, care cu asta se ocupă. Am din nou șase ani și cincizeci și șase, concomitent, dar de data aceasta nu am nicio speranță.

Grădinarul și moartea de Gheorghi Gospodinov, Editura Trei, 2026, trad. rom. Mariana Mangiulea Jatop, col. „Anansi. World. Fiction”