„Mama vine acasă cu revista Melody Maker. E numărul din ianuarie și pe copertă e David, care arată superb - cu tunsoarea mea! Aproape că nu-mi vine să cred. E prima mea întâlnire cu faima, prima dată când cunosc pe cineva care nu doar că e în revistă, ci chiar pe copertă. Vreau să deschid revista și să citesc articolul, dar mai întâi trebuie să o înfrunt pe mama.
....
Mă uit la copertă și iată, chiar acolo, pe prima pagină a revistei Melody Maker, lângă o altă fotografie cu descrierea „Oh You Pretty Things”, e declarația lui David: „Sunt gay și întotdeauna am fost, chiar și în vremea când eram David Jones”. Eu sar în sus și mă proptesc pe ambele picioare.
...
Sunt disperată. Mama are multă putere asupra mea – locuiesc cu ea și îmi poate face viața mizerabilă.
— E căsătorit, au un fiu. Declarația e doar pentru atenție, pentru ziare.
Nu-i spusesem despre sărutul dintre Freddie și David pe care îl văzusem la Haddon Hall, nici despre oamenii diverși de acolo. Nu-i spun prea multe, iar asta pare să o supere mai mult decât orice. Știu că e curioasă, dar mai știu și că nu va înțelege. Nu văd niciun rost în a-i spune adevărul. Păstrez tăcerea.
Ea îmi întoarce spatele și începe să curețe cartofii pentru cină. Scandalul o să continue, deocamdată își reîncarcă bateriile. Frate-miu Mick se îndreaptă spre ușă, dând ochii peste cap. Iese din bucătărie râzând.
— Ei bine, măcar știm că n-o să se dea la tine, Suzi, spune mama, cu mâinile ocupate în chiuvetă.
Eu nu zic nimic – e mai bine să nu știe că David se dă la toată lumea!” (Suzi Ronson)
„Un memoir scris de silista care a creat look-ul iconic Ziggy Stardust al lui David Bowie. Un portret glam-rock de o forță impresionntă.” Kirkus Reviews
„Suzi Ronson a fost acolo când Bowie a făcut tranziția de la un folkist de suburbie la superstarul internațional atins de geniu. Puțini oameni din lume pot oferi asemenea insight-uri depre viața lui Bowie, dar și mai puțini ni le pot istorisi într-o manieră atât de fascinantă." Hanif Hureish
„Pornesc televizorul, la un volum scăzut. Starman e la știri știrile, CNN vorbește doar despre asta. David Bowie a murit de cancer la New York, la vârsta de șaizeci și nouă de ani. Murise cu o oră în urmă, la doar un kilometru distanță de locul în care mă aflam. Oare doar două zile trecuseră de când Tony Visconti ne rugase pe toți să-i cântăm „La mulți ani“ lui David prin telefon, la un concert Holy Holy?
Viața mea îmi trece prin fața ochilor: ziua în care am cunoscut-o pe mama lui, ziua în care am cunoscut-o pe Angie; ziua în care l-am cunoscut pe el; ziua în care i-am făcut tunsoarea iconică pentru Ziggy; prima oară când i-am văzut live. Viața mea a fost alb-negru până când l-am întâlnit pe David, după care a devenit un technicolor glorios, la fel de strălucitor ca părul din capul lui.
....
Mereu am sperat să îl mai văd măcar o dată.” (Suzi Ronson)
Suzi Ronson este autoare, textieră și fostă hair stylist. La vârsta de 15 ani, s-a angajat la Evelyn Paget College of Hair and Beauty, unde a ajuns să fie stilista lui David Bowie, ajutându-l pe acesta să-și creeze look-ul iconic Ziggy Stardust. A călătorit cu Bowie, ca membră a staffului său, dar și drept confidentă, în întreaga lume și la toate concertele susținute de artist. De-a lungul anilor a mai colaborat cu artiști celebrii, precum Lou Reed, Iggy Pop sau John Mellencamp.
Eu și domnul Jones: Viața mea alături de David Bowie și Spiders from Mars, de Suzi Ronson (fragment)
ALLEN GINSBERG
Ne întoarcem la New York, mergem în apartamentul nostru și așteptăm vești de la Bob Dylan și oamenii lui. Aproape că îmi pierdusem speranța, când Mick primește o invitație de la Allen Ginsberg, care îl cheamă la o petrecere de după-amiază la el acasă. În sfârșit, avem o oarecare legătură cu Bob. Îl luăm cu noi și pe Shane - un alt britanic care cântă cu Mick.
Allen e un personaj misterios pentru mine. E un om despre care oamenii vorbesc în șoaptă, un predicator sau un poet. Nu prea știu exact ce este, dar când vorbește, oamenii îl ascultă. Allen locuiește pe Avenue A și East 12th Street, destul de departe. Căldura se ridică din pavaj în timp ce ne urcăm într-un taxi și alunecăm pe Second Avenue. Clădirile de apartamente se schimbă pe măsură ce înaintăm, devenind mai joase, mai înghesuite, nu la fel de frumoase ca echivalentele lor din centru. Sunt mai mulți oameni pe străzi, bărbați care stau pe la colțuri și ies din barurile locale. Majoritatea beau din sticle învelite în pungi de hârtie. Unii arată destul de rău și la fiecare semafor întâlnim cerșetori. E plin de magazine cu băuturi alcoolice și case de amanet cu pancarte pe care scrie: „PLĂTIM CASH PENTRU AUR!” sau „CUMPĂRĂM ARGINT”. Majoritatea magazinelor sunt protejate cu porți de oțel și bărbați uriași cu mușchii umflați sub cămăși.
Șoferul oprește la un semafor și mormăie:
- De aici nu merg mai departe.
Noi nu întrebăm de ce. Suntem britanici și politicoși, așa că nu spunem nimic și ieșim supuși din taxi. Mick zâmbește și îi plătește cursa.
- Și noi în ce direcție ar trebui s-o luăm?
Șoferul pare nedumerit, apoi îi indică o stradă cu un semn din cap. Cât ne uităm peste drum, el pornește mașina și pleacă în grabă.
Strada pe care mergem e plină de oameni care stau pe scări în fața intrărilor în clădiri și se uită la noi. Mame care își țin copiii la șold, adolescenți, bătrâni pe scaune șubrede, toți șușotesc când trecem pe lângă ei. Shane are un păr negru, lung și creț, cu cărare la mijloc, care îi curge pe umeri; poartă un tricou cu decolteu mare, blugi strâmți albaștri și cizme înalte. Eu sunt în pantofi cu platformă și blugi strâmți, cu părul sălbatic, iar Mick arată ca de obicei, cu părul blond și lung și puțin rimel pe gene. Situația îmi amintește de momentul în care eu și Mick ne-am pierdut în Harlem în drum spre noul nostru apartament, când eram proaspăt veniți din suburbii. Diferența? De data asta nu suntem într-o mașină, ci pe jos. E cald și umed; simt cum îmi curge transpirația pe șira spinării. Străzile sunt aglomerate și zumzetul zgomotos al mulțimii se reduce la o șoaptă pe măsură ce ne apropiem.
- Ești bine, Suzi? șoptește Mick și se apropie de mine.
- Sigur. Cred că da.
Mick mă ia de mână. Ajungem la casa lui Allen, care e situată vizavi de o biserică cu un acoperiș de cupru. Speranțele mele sunt spulberate când intru înăuntru: nu e nici urmă de Rob Stoner, de T Bone Burnett sau de Roger McGuinn. Speram să-l văd pe Bobby Neuwirth sau pe Patti Smith, dar nici ei nu sunt aici. Locul e plin de oameni adunați în jurul lui Allen, care stă cu picioarele încrucișate în mijlocul sufrageriei, vorbind și cântând mantre cu un grup care îi soarbe fiecare cuvânt.
Partenerul lui, Peter, ne întâmpină cu un zâmbet și ne oferă de băut. Bucătăria aglomerată duce spre o cameră de zi banală. Bărbații au un aspect neîngrijit, nu sunt multe fete și cu siguranță niciuna care să semene cu noi. Locul e plin, oamenii se revarsă pe hol și pe scări. Bucătăria nu miroase bine, așa că ne mutăm toți trei în spatele sufrageriei și sorbim din vinul acela la cutie. Are un gust îngrozitor.
Allen e îmbrăcat într-un sacou ponosit și pantaloni largi. Părul lung și barba stufoasă sunt neîngrijite. Se oprește când îl vede pe Mick și, privindu-l miop prin ochelarii mari, îi face semn să vină la el. Denise, o fată pe care am cunoscut-o la The Bitter End, e și ea aici și mă bucur să văd pe cineva cu care pot sta de vorbă. Locuiește aici cu Allen și Peter. Pare un loc cam mic pentru toți, dar ea îmi spune că locuiește la etaj, într-un apartament separat pe care Allen îl păstrează pentru prietenii lui. Așa îmi imaginez eu că arată o comună și acum știu că nu sunt genul de fată care poate locui într-o comună! Dar, odată cu gândul acesta, mă cuprinde un val de rușine - cine sunt eu să judec niște oameni care locuiesc împreună doar pentru că mi se par ciudați și bucătăria miroase urât? Allen e un poet celebru, dar în afară de asta e protestatar, conduce o mișcare împotriva războiului din Vietnam, susține drepturile homosexualilor și e prieten cu Bob Dylan; face lucruri pe care eu probabil că nu le-aș putea face niciodată. Mă gândesc la cât de nedrepte sunt lucrurile în lumea asta, dar nu spun nimic.
Mă sprijin de perete și Denise îmi face cunoștință cu câteva persoane. În timp ce îi salut, un bărbat masiv, cu părul grizonat, care se străduiește să îl audă pe Allen, îmi face „shhh”. Mă retrag și rămân cu ochii pe Mick. El pare liniștit. Cineva îi umple paharul și, gândindu-mă că o să stăm aici o vreme, îmi mai torn și eu un pahar de vin, fumez o țigară și ascult oamenii din jurul meu. Se discută despre războiul din Vietnam cu un dispreț total; toți cei de acolo îl consideră un război pierdut care nu ar fi trebuit să înceapă și care ar trebui încheiat imediat. Se stârnește o discuție aprinsă despre cartea lui Jack Kerouac, „Pe drum”, care pare să fie o biblie pentru cei care au citit-o. Eu nu știu nimic - nu știu nimic despre război sau despre Jack Kerouac, așa că tac. Ar fi ciudat să vorbesc aici despre sclipici și David Bowie. Încep să mă simt inadecvată, mai puțin serioasă decât oamenii care mă înconjoară. Ei caută sensul vieții, iar eu doar o trăiesc fără să gândesc. Ei par încrezători în sine, se lasă duși de val oriunde îi poartă vântul. Așa ar trebui să fie viața? Nu vreau să par superficială, dar mie îmi place să am un pat și un loc pe care să-l pot numi al meu. Eu și Mick suntem destul de relaxați și deschiși la minte, dar nu ca oamenii ăștia. Sincer, sunt ușurată când în sfârșit plecăm și ne întoarcem în centru.
Eu și domnul Jones. Viața mea alături de David Bowie și Spiders from Mars, de Suzi Ronson, trad. rom. Oana Maria Zaharia, Ed. Magga Books, col. „Confesiv”
Scrie un comentariu