Prix Orange du Livre 2024
Am năzuit ca Imperiul să aibă un suveran drept. Am visat, iar Nero mi-a arătat deșertăciunea visului meu.
12 aprilie 65 d.Hr., în apropierea Romei. Soldați înarmați invadează vila lui Seneca, cu un ordin din partea împăratului: filosoful trebuie să se sinucidă. În aceste împrejurări, Seneca îi scrie o ultimă epistolă prietenului său Lucilius, retrăindu-și astfel cei din urmă ani ai vieții sale. Timp de cincisprezece ani, a fost preceptorul, consilierul, apoi prietenul celui care acum îi vrea moartea: împăratul Nero. Deoarece orele de dinaintea trecerii sale în neființă îi sunt numărate, Seneca poate în sfârșit să spună adevărul despre elevul său. Cel din urmă moment de introspecție, în care filosoful pune sub semnul întrebării realitatea puterii, dar se confruntă și cu propriile greșeli și compromisuri. Ultima după-amiază a lui Seneca povestește felul în care Seneca a devenit prizonierul unui ideal al Imperiului, al iluziilor sale și al unui tânăr imprevizibil a cărui adevărată natură a ieșit treptat la iveală. După Vincent asasinat și Un instant dans la vie de Léonard de Vinci, Marianne Jaeglé readuce la viață uimitoarea confruntare dintre un filosof îndrăgostit de virtute și un tânăr tiran necruțător.
„M-a încântat măiestria narativă a acestei odisei emoționante, stilul fin și cizelat al frazelor scurte și concise, un stil fragmentat care urmărește esențialul, împletind= o succesiune de evenimente întrerupte de reflecții profunde și de sentimentele naratorului.“ - Actualitté
„Un roman inteligent și captivant, un frumos omagiu adus lui Seneca și filosofiei, o strălucită lecție de istorie. O întoarcere realistă și plină de viață în secolul I al erei noastre.“ - Domiclire
MARIANNE JAEGLÉ (n. 1967) este licențiată în literatură modernă. După o primă etapă profesională în cadrul Ministerului Educației Naționale, a fost redactor la mai multe edituri, după care s-a dedicat animării atelierelor de scriere. La început a fost formatoare în cadrul Atelierelor Élisabeth Bing, însă în 2018 s-a alăturat echipei AlephÉcriture. A debutat în 2005 cu volumul Histoire de Paris et des parisiens. În 2010 a publicat primul ei roman, Vous n’aurez qu’à fermer les yeux, urmat de Vincent asasinat (2016) și Un instant dans la vie de Léonard de Vinci (2021). Cel din urmă roman al ei, Ultima după-amiază a lui Seneca (L'Ami du prince), a primit prestigiosul Prix Orange du Livre 2024.
Ultima după-amiază a lui Seneca, de Marianne Jeaglé (fragment)
*
A doua zi, după ce m‑am deșteptat, am coborât pe jos colina Palatinului până la For. Faptul că pășeam pe caldarâmul orașului meu îmi dădea o senzație extraordinară. Totul mă încânta; cei câțiva nori de pe cer făceau ca albeața fațadelor din piatră să strălucească încă și mai tare. Redescopeream cu emoție frontispiciul august al templelor, maiestuoasa via Sacra cu traiectoria ei rectilinie desăvârșită. Simțeam, sub sandale, dalele inegale pe care pașii mei călcau fără efort. Ușurința mersului pe acest sol din piatră mă făcea să simt cât de tare îmi lipsise patria mea. De multă vreme nu mai aparțineam Hispaniei, unde am văzut lumina zilei. Eram, cu toată ființa mea, un cetățean al Romei.
Amestecându‑mă prin mulțime, regăseam cu surprindere prezența cosmopolită a Imperiului: aici auzeam vorbindu‑se în galică, dincolo, în iberică, mai încolo mi se părea că recunosc accente parte, iar și mai încolo, lusitane… Unii bărbați erau înveșmântați în stofe plisate, după moda grecească, pe când alții umblau pe jumătate dezbrăcați, după cum e obiceiul în Cartagina.
Totul fremăta.
Aglomerația, senzația că mă aflu în centru după ce fusesem surghiunit la periferie… În vreme ce contemplam mulțimea care‑și continua drumul, mi se părea că simt cum în piept îmi bate inima Imperiului.
Am mers de‑a lungul fântânei Juturnei și al templului zeiței Vesta, am trecut pe sub arcul lui Augustus, ale cărui proporții desăvârșite le‑am admirat din nou. Am lăsat în stânga mea Rostrele lui Cezar, tribuna împodobită cu pintenii navelor capturate de unde oratorii se adresează poporului; am trecut de marea colonadă a bazilicii Iulia, am dat ocol templului lui Saturn și m‑am oprit.
În fața mea se înălța porticul zeilor sfătuitori. Lor le era consacrată vizita mea. La acea oră din zi, locul era pustiu, căci toată lumea își vedea de treburi, lăsându‑i în pace pe zei.
Maiestuosul edificiu cu coloane din cipolin se înălța până la cer. În spatele porticului, așezate în nișe, cele douăsprezece statui aurite ale zeilor sfătuitori scânteiau în umbră. În mijloc se ridica Jupiter, gigantic, invincibil și suveran. Mă aflam la poalele porticului, o ființă umană de dimensiuni firave, zdrobită de puterea divină. Lui m‑am adresat în gând.
Din fundul insulei mele, scrisesem un tratat despre educație și, ca prin minune, tratatul mă readucea în orașul meu. Puterea scrisului meu mă năucea. Acum eram chemat la Roma pentru a‑mi continua opera prin acțiune. Cum să nu fi văzut în asta o manifestare a măreției divine?
Și fiindcă zeii îmi făceau favoarea de a mă reda vieții mele trecute, de a mă readuce în Urbs, făceam legământul de a‑mi închina restul vieții acțiunii întru binele Imperiului. În acest scop doream să-mi consacru forțele și, pentru a izbuti, aveam să modelez cel mai desăvârșit tânăr prinț la care s‑ar putea visa.
Dii facientes adjuvant, se spune. Zeii îi ajută pe cei care acționează. Mi‑am jurat să capăt ajutorul zeilor trudind spre binele Imperiului.
„Cu sprijinul tău, o, Jupiter, voi acționa spre binele tuturor“, i‑am promis solemn statuii aurite de dimensiuni covârșitoare. „Fie să mă ajuți!“
Mi‑a auzit oare Jupiter legământul? A avut cumva alte treburi în ziua aceea? A ales să‑și râdă de mine?
Tot ce pot spune, Lucilius, este că în dimineața aceea m‑am simțit nemaipomenit de fericit.
Odată împlinită vizita la zeii sfătuitori, m‑am plimbat prin For pentru a lua pulsul orașului.
Întocmai ca odinioară, pe sub porticuri, prăvăliile își ofereau spre vânzare marfa venită din cele patru colțuri ale Imperiului, oratorii perorau, iar pedagogii își instruiau elevii. Se dezbăteau și chestiuni politice. I‑am ascultat pe cei pe care‑i întâlneam în cale, pentru a căpăta sentimentul că fac parte din această lume nouă. Opt ani de absență schimbă un oraș. Pe vremea proscrierii mele de către Claudius, acesta era căsătorit cu Messalina, descrisă de atunci încoace drept o destrăbălată. În cele din urmă, dăduse ordin să i se ia viața, cu toate că aceasta îi dăruise doi copii. Mi‑l imaginam pe Claudius ca pe un despot cu înclinații spre asasinat. Dar cum îl vedea poporul? Dar pe noua lui soție? Cum era ea percepută?
Am regăsit cu emoție clădirea din cărămizi roșii a curiei Iulia, unde se întrunea Senatul, în care, odinioară, asistasem la deliberări zile în șir.
Am zărit un negustor de pâine și fructe care stătea nu departe de locul acela, îndărătul tarabei sale. Clientela se lăsa așteptată. Pâinile mari cu anason, rotunde și grele ca niște discuri, îmi făceau poftă de parcă ar fi fost dulciuri. Am arătat cu degetul spre una dintre ele.
— Când urmează să aibă loc viitoarea adunare a senatorilor? am întrebat.
Spre surprinderea mea, negustorul, un bărbat la vreo șaizeci de ani, foarte pântecos, a ridicat din umeri la auzul întrebării.
Cândva, întrunirile Senatului erau de primă însemnătate, iar calendarul lor era cunoscut de toată lumea. Se părea că lucrurile se schimbaseră între timp.
— Senatorii nu mai sunt consultați, mi‑a destăinuit negustorul. Adevăratele decizii se iau la palat. Te costă doi ași.
Am plătit fără să comentez prețul, care mi se părea, totuși, exagerat.
— Sau, dacă li se cere să voteze, e doar o formalitate. S‑ar zice că nu ești de prin părțile astea, a spus în timp ce lua banii.
— M‑am întors dintr‑o lungă călătorie, din pricina asta nu mai sunt la curent cu ce se petrece pe‑aici.
N‑a fost nevoie să spun nimic mai mult ca să i se dezlege limba.
— Suntem guvernați de o femeie, mi‑a destăinuit, cu ciudă. Messalina era o târfă, dar măcar nu se amesteca în conducerea Imperiului, pe când cea nouă…
Și, rostind aceste vorbe, a scuipat pe jos cu dispreț.
— Ce i se reproșează Agrippinei? am întrebat, dornic să aflu dacă toate acestea aveau vreun temei.
— Cere să fie numită Augusta, fiică a lui Germanicus, soție a lui Cezar, a rezumat interlocutorul meu cu amărăciune în glas. Se bat monede de aur cu efigia ei. Îl însoțește peste tot pe Claudius și îi dictează cum să se poarte. Primește împreună cu el ambasadorii străini și, dacă nu cutează încă să se arate în Senat, se pare că‑i suflă dinainte ce decizii să ia. Îți dai seama? Uite, privește.
Mi‑a arătat o monedă de aur pe care se putea recunoaște ușor profilul Agrippinei. Nasul drept, fruntea armonioasă, părul ca o coroană; semăna întru totul cu o suverană.
— Se amestecă în toate treburile Imperiului și hotărăște în locul împăratului, a continuat el. Singura influență benefică pe care a avut‑o asupra lui Claudius a fost să‑l cheme din exil pe un anume filosof al cărui nume este celebru, din câte mi s‑a spus.
— Chiar așa? am întrebat cu un aer inocent. Și asta trece drept o hotărâre bună?
— O hotărâre excelentă, mi‑a confirmat negustorul. Claudius îl trimisese în exil pe nedrept, singura lui vină fiind apropierea de una dintre surorile lui Caligula, cea care a fost executată…
I‑am mulțumit înainte de a mă îndepărta. Conversația aceasta îmi dăduse un subiect la care să reflectez în drum spre casă. Mulțumită negustorului, știam la ce să mă aștept cu privire la puterea actuală, dar faptul în sine nu era pe deplin liniștitor.
Nu aveam nicio intenție să mă opun împăratului sau împărătesei — învățasem pe propria piele care sunt consecințele unei asemenea conduite. Dar Claudius era în vârstă, nu avea să trăiască la nesfârșit: toate strădaniile mele ar urma să fie închinate pregătirii unui viitor mai drept, în care, grație tinereții, Imperiul și‑ar redobândi fericirea și echilibrul din timpul lui Augustus.
Ultima după-amiază a lui Seneca, de Marianne Jeaglé, Ed. Trei, 2025, trad. rom. Sînziana Manta, Colecția Fiction Connection Crime
Scrie un comentariu