„Fizica tristeții”, de Gheorghi Gospodinov (fragment)

Romanul Fizica tristeții, de Gheorghi Gospodinov a fost recompensat cu Premiul Jan Michalski pentru literatură, ediția 2016, și adaptat într-un film de animație, în regia lui Theodore Ushev, ecranizare recompensată cu 14 premii internaționale.

Utilizând Minotaurul ca pe o metaforă structurantă, naratorul construiește un labirint din povești despre propria familie, sărind dintr-o epocă în alta și dintr-o perspectivă în alta, într-o explorare incredibil de minuțioasă și de amuzantă a mentalității est-europene. Fizica tristeții este o carte ce are la bază obsesia pentru arhive, colecții, muzee și capsule ale timpului, despre urmele lăsate de timpul pierdut în texte, imagini și asupra obiectelor. În povestea-cadru a lui Gospodinov, Minotaurul este victima: neputând să-și aleagă propria formă de existență, el este secretul bine păstrat din pivnițe, arhive și demisoluri. Gheorghi Gospodinov se dovedește a fi, în acest roman, un demn urmaș al lui Borges.

„O nebunie de carte. Extraordinară, dinamică, reflexivă, incredibil de amuzantă, filosofică și poetică, minuțioasă și grandioasă. Pe scurt: fantastică!” (Berliner Zeitung)

„O evocare plină de viață a Mitteleuropei aflate sub stăpânirea comunistă, un spațiu în care naratorul, familia sa și întreaga lor comunitate au trăit în subteran, atât la propriu, cât și metaforic.” (The Literary Review)

Gheorghi Gospodinov (n. 1968) este cel mai tradus și apreciat scriitor bulgar al momentului. Romanul său de debut, Un roman natural (apărut în limba română la Editura Cartier), a fost tradus în peste 20 de limbi. A publicat poezie, proză, eseuri, piese de teatru și scenarii de film. Scrie în mod regulat articole pentru cotidianul bulgar Dnevnik și pentru Deutsche Welle. În prezent trăiește la Sofia.

Fizica tristeții, de Gheorghi Gospodinov (fragment) 

Fără musca pe căciulă

 

Cu câțiva ani în urmă, trebuia să-mi schimb pașaportul și să rezolv câteva formalități la primărie. Am completat toate datele — divorțat, înalt, cu studii superioare… Am dat formularul la ghișeu, iar femeia, confrutând datele cu informațiile din calculator, m-a privit și mi-a spus rece: De ce ascundeți un copil? Întrebarea a răsunat destul de tare, am simțit cum cei din jurul meu care completau formulare și-au ridicat imediat privirile, ba chiar mi s-a părut că s-au dat ușor în spate. Eu însumi înțepenisem ca și cum m-ar fi prins la locul faptei. Am observat că mă pot justifica mai ușor pentru lucruri pe care le-am făcut, în timp ce, dacă sunt învinovățit pentru ceva ce nici nu bănuiesc, rămân blocat și vinovat. Așa cum se spune, cine se știe cu musca pe căciulă fuge și nealergat. Dar pentru mine întotdeauna a fost mai corectă varianta inversă: Cine e alergat fuge chiar dacă se știe fără musca pe căciulă.

Cred că am tăcut mai mult decât era necesar până să pot pronunța că am doar o fată. În acest timp — cât de nesigur este omul în nevinovăția lui — mi-am calculat toate relațiile din trecut. Mi-am amintit de o iubită care, de fiecare dată când eram pe punctul de a ne despărți, spunea că e gravidă. Aveți un băiat de 12 ani, a spus impertinent femeia din spatele ghișeului. Stăteam ca fulgerat. Mai că nu a adăugat „felicitări“. Pot să mă uit? am întrebat. Ea a întors monitorul către mine și, slavă domnului, acolo nu eram eu, era doar o coincidență de nume. Funcționara nici măcar nu s-a scuzat, s-a întors supărată pe scaun, dezamăgită că i-am scăpat așa de ușor printre degete. Dacă ar fi știut că toată ziua am continuat să învârt în cap toate femeile cu care am fost acum 12 ani, ba chiar le-am scris inițialele la repezeală pe o foaie, cântărind pe o scară de la 1 la 10 riscurile să am un copil despre care să nu bănuiesc nimic… Dacă ar fi știut toate astea, ar fi fost până la un punct satisfăcută.

 

Pivnița poveștii

 

Sau poate că acea întâmplare s-a derulat după cum urmează.

Martie 1945. Războiul e pe final. Bătălie pentru un orășel din Ungaria, cruntă și cu o izbândă schimbătoare, stradă cu stradă. Un soldat bulgar este grav rănit și își pierde cunoștința. Batalionul lui este împins înapoi, orășelul rămâne (pentru câteva zile) în mâinile nemților. Soldatul își recapătă cunoștința într-o pivniță, pe un pat vechi, iar deasupra lui stă aplecată o femeie care l-a bandajat. A reușit să-i tragă trupul direct de pe trotuar, prin ferestruica pivniței care se află la nivelul străzii.

Îi face semn să nu se miște, el oricum nu poate, a pierdut mult sânge. Într-o germană stricată, limba dușmanului, reușește să schimbe câteva vorbe cu unguroaica. Trec zile, săptămâni, luni. Câteodată își pierde cunoștința, apoi se trezește, e încă la granița dintre moarte și viață. Ea continuă să-i aducă în fiecare zi de mâncare, îi pune comprese, îi schimbă bandajul… În luna a doua, starea lui se îmbunătățește vizibil, e clar că o să trăiască. Femeia îi spune că orășelul se află încă în mâinile nemților, iar războiul s-a prelungit.

Locuiește singură, este văduvă, nu are copii, are vârsta soldatului, în jur de 25 de ani. Se îndrăgostește de rănit. Și pentru el se hotărăște să schimbe tot cursul războiului. Nemții nu se predau, inventează o armă secretă care întârzie totul, frontul se mută înapoi în est. Ba chiar simulează o dată percheziția casei. Bărbatul din pivniță aude doar cum cineva pășește cu cizme cu blacheuri, răstoarnă scaunele, cad niște vase, zgomot de veselă spartă… Își ține aproape pușca automată și e gata să tragă în primii care intră în pivniță, dar, slavă domnului, a scăpat.

Spațiul închis al acestei cămăruțe începe să-l înnebunească. Singura ferestruică e astupată cu tablă. Doar printr‑o crăpătură subțire, ce bine că tabla s-a îndoit, intră puțină lumină, cât să despartă ziua de noapte. Nu contenește să se frământe cum un război aproape terminat, aproape câștigat, își poate schimba cursul la 180 de grade. Și cât timp o să mai rămână neobservat de nemți în pivnița asta?

Trebuie să notăm că și el s-a îndrăgostit în secret de femeia care-l îngrijește, dar încă nu vrea s-o recunoască. Acolo, în țara lui, are o soție și un copil care îl cred deja mort. Într-o noapte, salvatoarea lui rămâne la el, îi atinge fața și asta e de-ajuns.

Ceea ce a urmat a fost neprevăzut, așa cum se întâmplă după o lungă așteptare: s-au îmbrățișat, au răsuflat greoi, au pronunțat cuvinte răzlețe, pătimașe, obosite, de dragoste, fiecare pe limba lui. El nu înțelegea nimic din maghiara aia stupidă, ea nu înțelegea nimic din bulgara aia stupidă. Pe urmă s-a lăsat liniștea, timp în care au stat amândoi lungiți în pat. Sfârșeală și fericire pentru ea. Sfârșeală, fericire și îngrijorare neclară (dar cu o vinovăție clară) la el. I-a spus, în bulgară, că are soție și un copil de numai o săptămână. Asta ca să se simtă ușurat că i-a spus, iar ea să nu poată înțelege pentru că e în bulgară. Nu știa că atunci când e ceva ce nu trebuie să înțeleagă, femeile au o altfel de capacitate. Unguroaica s-a ridicat brusc și a urcat în casă. Câteva zile nu a mai văzut-o la față.

Într-o după-amiază, o lovitură neașteptată a spart ferestruica pivniței. Bărbatul a sărit, dormea întotdeauna cu arma la el, și s-a ascuns într-un colț. Lumina care inunda încăperea îi străpungea ochii. La scurt timp, un cap zburlit de băiat s-a ivit în ferestruică. Bărbatul s-a făcut mic sub un butoi imens. Abia atunci a văzut mingea grea, făcută din zdrențe, la un metru de el. Băiatul a mormăit ceva, s-a strecurat ca un gușter prin gemulețul strâmt și a alunecat înăuntru. Bărbatul și-a ținut respirația. Băiatul era atât de aproape încât putea să-i simtă căldura corpului transpirat. A înșfăcat mingea, a aruncat-o prin geam, s-a ridicat în mâini și s-a strecurat afară.

Dar prin fereastra deschisă, pe lângă praf și miros de urină de pisici, vântul a adus și o bucată de ziar vechi. Și chiar dacă era în ungurește, putea să citească acolo Hitler kaput și să vadă poza cu soldatul rus care înfige steagul pe Reichstag.

A înțeles tot. A spart ușa și a urcat cu carabina pe scări. Lumina l-a izbit în ochi, iar el înainta ținându-se de mobilă. Femeia se afla în fața lui. I-a spus că poate s-o împuște sau să rămână la ea. I-a spus că-l iubește și că pot rămâne împreună, i-a spus că îmbrăcat în haine soldățești și cu pușca asta nu o să ajungă nicăieri, că viața nu mai e aceeași la o lună întreagă de la sfârșitul războiului. Da, s-a dovedit că era deja iunie. Ea vorbea în șoaptă, amestecând ungurește cu nemțește. El, amestecând nemțește cu bulgărește, i-a răspuns că ea e salvatoarea lui și fără ea ar fi putrezit acum în pusta ungară. I-a mai spus că ar fi trăit cu ea până la sfârșitul vieții (asta în bulgară), dar trebuie să se întoarcă la fiul lui, care probabil a împlinit deja jumătate de an, iar pe ea, chiar dacă ar vrea, n-ar putea s-o uite vreodată. Amândoi știau că, dacă se despart, nu o să se mai revadă niciodată. Și dacă se îmbrățișează acum, nu o să se mai rupă unul de altul. Din fericire pentru fiul lui de șase luni, fiecare și-a înghițit dorința. La final și-au spus stângaci: păi, așa, bine, haide, adio. Ea i-a umplut ranița cu ce mai avea de mâncare și a izbucnit în plâns abia după ce clopoțelul de la ușa de la intrare a zdrăngănit în urma lui.

Din orășelul X până în satul lui din Bulgaria erau fix 965 kilometri și două granițe. Mergea doar noaptea, ca să nu întâlnească oameni și pentru că în timpul zilei ochii îl dureau în continuare groaznic din cauza luminii. Se întorcea exact pe același drum pe care, acum jumătate de an, înainta cu regimentul lui. Se ascundea prin colibe părăsite, sate incendiate, dormea ziua prin șanțuri vechi, tranșee sau gropi săpate de bombardamente. În cele din urmă lăsase la unguroaică pușca și uniforma, ca să nu atragă atenția. Aceasta i-a dat un pulover tricotat de mână, luna iunie s-a dovedit a fi ploioasă și rece, și o geacă bună de vânătoare, cu multe buzunare, rămasă de la răposatul ei soț. Și așa, fără armă, fără epoleți și fără documente, refăcea în sens invers traseul războiului, mergând tot spre est, ascunzându-se de toți. În ziua a 34-a, la mijlocul lui iulie, a ajuns la vatra satului. A așteptat să se facă miezul nopții și s-a strecurat, pe ascuns, ca un hoț, în propria-i casă. Bătrânii dormeau la etajul al doilea, nevasta și copilul probabil erau jos, în camera de lângă saivan. Această scenă de recunoaștere e foarte clară în amintire. Frică, groază și bucurie, toate în același timp. Soțul cel mort se întoarce. Aici era deja declarat ucis în mod eroic, decorat cu un ordin neînsemnat, ba chiar îi era cioplit numele pe monumentul ridicat la repezeală în piața din mijlocul satului, alături de numele consătenilor morți pentru libertatea patriei. Apariția lui, ca orice înviere, nu făcea decât să bulverseze mersul normal al vieții.

Și acum? Bucuria bulgărească se transformă rapid întro văicăreală. S-au trezit bătrânii și au început să-l întrebe toți pe înviat cum a fost și acum ce-o să facem? Ce bine că e viu și nevătămat, dar e și belea mare. Înviatul era atât de epuizat, că nu putea să explice nimic. Când au cântat cocoșii a treia oară și a început să se lumineze, consiliul familiei a luat singura hotărâre posibilă: să îl bage în beci, ca să se odihnească și să nu-l vadă nimeni. Astfel și-a petrecut prima noapte — și toate celelalte zile și nopți timp de câteva luni — soldatul bulgar proaspăt întors acasă. Pur și simplu a schimbat o pivniță cu alta.

 

Vremurile erau tulburi. Comuniștii umblau peste tot, ucideau pentru cel mai mic lucru. Familia soldatului și așa se afla pe lista bogătașilor satului din cauza celor trei vaci, a turmei de oi și a căruței frumoase de odinioară, cu cocoșul pictat pe spate. Dar care putea fi păcatul soldatului? Uite care. Mai întâi mințise statul cu moartea lui eroică, pentru care fusese decorat și trecut pe monumentul satului. Cealaltă fărădelege, pentru care merita următorul glonț, era părăsirea sau dezertarea din unitatea militară. Să lipsești 4 luni din regiment fără să ai alibiul morții, apoi să te întorci la o lună după terminarea războiului, fără armamentul dat în primire și uniformă, asta cu siguranță nu-și poate imagina nici cel mai milostiv ofițer politic. Ce putea spune soldatul în apărarea sa? Adevărul? Să recunoască că a petrecut 4 luni la o văduvă tânără și singuratică într-un orășel unguresc, ascunzându-se în pivniță, după ce localitatea fusese de mult eliberată de ai noștri? De fapt, de cine v-ați ascuns, tovarășe fruntaș?

Nevasta înviatului a continuat să poarte negru. Ei i-a spus aproape toată povestea. Pur și simplu a adăugat la vârsta unguroaicei milostive care l-a salvat vreo treizeci de ani și toate s-au aranjat. Bătrâna unguroaică îl mințise despre războiul care continua și despre blocada nemțească, deoarece inima ei de mamă voia să-l înlocuiască pe el, soldatul bulgar, cu fiul pierdut, de aceeași vârstă. Nevasta lui era de treabă și cu mintea la cap, se bucura că i s-a întors bărbatul în viață și asta era tot ce o interesa. Chiar și atunci când a deschis plicul acela pe care poștașul, nepot de-al ei, i l-a strecurat pe ascuns, doar cu o mânuță de bebeluș desenată și cu o adresă ilizibilă, ea nu a spus nimic, l-a lipit la loc cu grijă, l-a înmânat soțului și a continuat să-și poarte doliul.

Un an mai târziu, pe jumătate orb de la statul în întuneric, bărbatul a ieșit din pivniță și s-a dus să se predea. I-a speriat de moarte. Barba și părul îi albiseră într-un an și ceva, abia l-au recunoscut. De unde vii? l-a întrebat primarul. De pe lumea cealaltă, a răspuns soldatul, și ăsta era răspunsul cel mai corect. La repezeală, a povestit o istorie prost încropită despre cum a căzut prizonier în atacul localității X, cum a fost pe urmă silit să muncească într-o mină de sare în spatele frontului german, acolo munceau, acolo dormeau, iar la sfârșit nemții s-au retras rapid și au aruncat în aer ieșirea din mină. Din cei 30 de prizonieri, numai el a supraviețuit și a găsit o groapă unde s-a târât. Dar de la statul îndelungat în întuneric și-a stricat grav vederea și așa, pe jumătate orb, a călătorit luni întregi până să ajungă în satul natal. Primarul asculta, ascultau și ceilalți săteni veniți între timp. Femeile boceau, bărbații vociferau, ca să nu izbucnească în plâns, iar primarul își mototolea încruntat șapca. Nu se știe dacă oamenii au crezut istorioara sau au vrut să-l salveze, dar oricum ar fi fost, toți s-au hotărât să-l creadă, iar primarul l-a ajutat și a aranjat lucrurile cu autoritățile din oraș. Au reînnoit pe furiș buletinul mortului, au retras femeii pensia de văduvă, doar numele i-a rămas scris pe monument. Și ca să nu rămână nicio îndoială, primarul a ordonat rapsodului satului să compună un cântec despre soldatul care s-a întors fericit acasă la un an și ceva după terminarea războiului. Cântecul a fost eroic, după toate canoanele vremii, povestind, în lung și-n lat, despre „suferința neagră în mina adâncă“ și cum Gheorghi din Talașmanlii (după numele satului) cu o putere nemaivăzută „pietre rostogolea drum să-și croiască, soarele să-l vază“. Urma lunga, aproape odiseică, reîntoarcere acasă și orientarea miraculoasă a eroului orb către patria dragă și satul natal.

Gheorghi Înviatul (așa îi ziceau în sat) a trăit mult, seara vedea bine, iar ziua era orb ca o cârtiță. A scăpat din pivniță, dar pivnița a rămas în el. Într-un an și jumătate trăise câteva vieți, iar el își amintea din ce în ce mai greu care dintre ele era cea reală.

Oare nu cumva își dăduse totuși viața eroic în orășelul acela unguresc? Unguroaica aceea care a schimbat cursul războiului ca să-l păstreze la ea era tânără sau vreo bătrână care-și pierduse fiul? Cum a reușit să scape din mina nemțească? Și mai era ceva ce nu-i dădea pace deloc — mânuța de bebeluș desenată pe o foaie albă, obișnuită, de caiet, și trimisă într-un plic prin poștă.

 

(Ambele versiuni se termină cu aceeași mânuță de copil mic, desenată pe o foaie de hârtie. Dar istoriile se termină oricum doar cu una dintre variante — cu un copil sau cu o moarte.)

Fizica tristeții, de Gheorghi Gospodinov, Editura Pandora M, 2021, traducere din limba bulgară și note de Cătălina Puiu, Colecția „Anansi. World Fiction”