O părere deloc măgulitoare despre scriitori, pasaje din „Meseria de romancier”, de Haruki Murakami

Haruki Murakami este unul dintre cei mai populari scriitori contemporani, cunoscut atât pentru multele sale cărți, cât și pentru faptul de a fi, an de an, favoritul publicului la pariurile pentru Premiul Nobel. Însă cum nu publicul hotărăște câștigătorul, Murakami și-a câștigat și un fel de faimă tristă (cel puțin egală cu a americanului Philiph Roth), întrucât tot an de an comitetul Nobel ne dă de înțeles că nu are nici o intenție să-i dea premiul.

Pentru mine Murakami este și unul dintre marii scriitori încă nedescoperiți pentru că nu am reușit să citesc nici un roman scris de el. În momentul când l-am descoperit faima lui era atât de mare, iar romanele traduse atât de multe, încât am fost pur și simplu inhibată. Unii mi-au zis să încep cu Pădurea norvegiană (cea mai frumoasă carte a lui), alții au zis că în nici un caz cu Pădurea norvegiană ci cu Kafka pe malul mării (de care am fost apoi sfătuită să nu mă apropii pentru că e prea grea și n-ar trebui sub nici un chip să încep cu ea). Și tot așa, din sfat în sfat, am devenit și mai nehotărâtă, lista de cărți s-a mărit, faima la fel, și Murakami a rămas necitit.

Asta până la Gaudeamus 2016 când la Polirom a apărut o nouă carte semnată de el care chiar mi-a suscitat interesul, și anume Meseria de romancier. Mă interesează foarte mult felul în care romancierii se raportează la propriul scris așa că am zis că ăsta e momentul să mă apropii și eu de această mare enigmă care este pentru mine Murakami. Și, într-adevăr, prin eseuri m-am apropiat mai repede de el decât prin proză. La fel mi s-a întâmplat și cu Barnes: am ajuns la romane abia după ce am descoperit (și am fost cucerită de) eseistica lui (Pe fereastră, Cu ochii larg deschiși sau Nimicul de temut).

Mai jos, câteva pasaje din primul eseu din Meseria de romancier, intitulat „Sunt romancierii o specie tolerantă?”, pasaje pe de o parte savuroase, pe de alta destul de incomode pentru romancieri. Scriitorul japonez nu-și menajează deloc confrații (și nici pe el însuși), iar părerile sale despre ce înseamnă, de fapt, munca de romancier sunt departe de a fi măgulitoare. Citatele de mai jos reprezintă o selecție personală, eseul lui Murakami este mai lung și mai detaliat decât aceste pasaje scoase din context.

Dacă-mi permiteți să vă spun pe șleau cum văd eu lucrurile, mulți dintre romancieri – desigur, nu toți – sunt niște oameni despre care nu se prea poate afirma că îmbină o fire plăcută cu o perspectivă nepărtinitoare. Apoi, din câte am văzut eu, sunt destui cei care nu au un temperament prea demn de laudă sau au tot felul de tabieturi și de apucături ciudate. Nu în ultimul rând, cei mai mulți dintre scriitori – cam 92%, estimez, incluzându-mă și pe mine –, fie că o spun sau nu, cred cu tărie că ei au dreptate în ceea ce fac și scriu, iar ceilalți scriitori – cu mici excepții neimportante – greșesc. Această convingere le guvernează viața de zi cu zi. Sunt foarte puțini cei care și-ar dori să numere printre prieteni sau vecini asemenea indivizi, și o mărturisesc cu multă precauție.

Scriitorii sunt o specie fundamental egoistă și mulți dintre ei au o mândrie și un sentiment al rivalității foarte dezvoltate. Când aduci laolaltă mai mulți scriitori, rar merg lucrurile bine. Mi s-a întâmplat de câteva ori chiar mie.

Iată un exemplu faimos: în anul 1923, la Paris, Marcel Proust și James Joyce au fost oaspeții unui dineu. Deși au stat aproape unul de celălalt, aproape că n-au schimbat o vorbă. Ceilalți invitați așteptau cu respirația tăiată să vadă ce ar fi putut discuta doi mari scriitori reprezentativi ai secolului XX, dar nu s-au ales cu nimic. Probabil că fiecare avea o părere prea bună despre sine. Se întâmplă destul de des.

Totuși, dacă e să ne referim la caracterul exclusiv al meseriei – mai simplu spus, la conștiința propriului teritoriu – am senzația că nu există oameni pe lumea asta care să dea dovadă de o mai mare generozitate decât scriitorii. Întotdeauna am considerat asta una dintre puținele virtuți ale tagmei. (...) ...dacă un cântăreț ori un pictor s-ar apuca să scrie romane, sau ar face asta un traducător ori un scriitor de non-fiction, ar strâmba din nas romancierii? Eu cred că nu. (...) Ba dimpotrivă, mânați de curiozitatea de a cunoaște pe cineva din afara domeniului lor, ar profita de ocazie să-i întâlnească și să stea de vorbă despre romane, și chiar i-ar încuraja.

Sigur, pe ascuns, le-ar critica lucrările, dar acest lucru e la ordinea zilei printre romancieri și n-are legătură cu venirea intrusului din alt domeniu. Romancierilor li se recunosc tot felul de defecte, dar sunt generoși și primitori cu cei care le pătrund în teritoriu.

De ce oare?

După părerea mea, răspunsul este cât se poate de limpede: romanul e o chestie – deși poate e puțin nepoliticos să spun „chestie” – pe care mai oricine, dacă-și pune mintea, o poate scrie. Cine debutează ca pianist sau balerină trebuie să aibă în spate o practică lungă și obositoare, încă din copilărie. (...)

De cealaltă parte, romane poate scrie oricine e capabil să pună niște paragrafe cap la cap (și asta o pot face cei mai mulți dintre japonezi), dacă e cât de cât creativ și are la îndemână un pix și un caiet. Aici nu e nevoie de o practică de specialitate îndelungată. Se apucă de scris și ceea ce iese e considerat, până una-alta, roman. Autorul n-are nevoie să fi studiat la Facultatea de Litere. Pentru că, de fapt, nu există așa-numite „cunoștințe specializate” de care ai nevoie ca să poți scrie un roman.

Printre cei care citesc aceste rânduri s-ar putea să fie și unii care se vor simți deranjați de felul în care privesc literatura, dar eu vorbesc aici doar de câteva aspecte fundamentale. Orice ar spune lumea, romanul este, fără urmă de îndoială, o formă de expresie cât se poate de largă. Dintr-un anumit punct de vedere, chiar această vastitate este un aspect esențial al romanului, sursa lui foarte simplă, dar uriașă, de energie. De aceea, a spune că „oricine poate scrie un roman”, este, după părerea mea, nu o calomnie, ci mai degrabă un elogiu.

Pe ring se urcă ușor; mai greu e să rămâi acolo timp îndelungat. Romancierii sunt, bineînțeles, foarte conștienți de asta. Nu-i atât de greu să scrii un roman sau două. Să scrii continuu, să-ți câștigi traiul scriind romane, să supraviețuiești ca romancier – abia asta este o treabă cât se poate de anevoioasă. Aș putea spune că e ceva peste puterile omului de rând. Pentru că e nevoie de ceva, nu știu cum să-i zic, „ceva special”. E nevoie, bineînțeles, și de talent, și de îndrăzneală.

S-ar putea ca mărinimia romancierilor să aibă o oarecare legătură cu faptul că breasla literară nu este o adunare cu sumă nulă. Apariția unui nou scriitor nu determină (în general) plecarea altuia cu state vechi.

Dacă un roman se vinde în o sută de mii de exemplare, asta nu înseamnă că altul se va vinde cu o sută de mii mai puțin. Dimpotrivă, de multe ori succesul unui nou-venit impulsionează întreaga activitate scriitoricească.

Pe de altă parte, când stai mai mult timp în miezul lucrurilor, se petrece un fel de selecție naturală.  Oricât de mare ar fi ringul, capacitatea lui este, până la urmă, limitată. Mie așa mi se pare, când privesc în jurul meu.

Mie mi se pare că scrisul romanelor nu e ceva pentru oamenii cu mintea foarte ascuțită. Sigur, pentru a scrie un roman ai nevoie de un oarecare grad de inteligență, educație și cunoștințe. Până și eu sunt înzestrat cu un minimum din toate acestea. Cel puțin, așa mi se pare, deși n-am suficientă încredere încât s-o afirm cu tărie.

Personal, nu cred că oamenii cu mintea brici sau enciclopediile ambulante se simt atrași să scrie romane. Scrisul de romane, ca și povestitul de povești sunt niște activități care necesită o viteză redusă.

Cred că orice om înzestrat cu o fărâmă de talent literar este capabil să se așeze și să scrie un roman, măcar o dată în viață. În același timp, oamenii foarte deștepți probabil că n-au descoperit în activitatea scrisului folosul la care se așteptau.

A scrie un roman este într-adevăr o activitate fără rezultat imediat, una în care tot repeți: „de exemplu”. Scriitorii au fiecare o temă personală pe care o tot reiau, doar schimbându-i contextul. (...) Scrisul devine o înlănțuire de parafraze. (...) Nu cred să existe altă activitate la fel de repetitivă și de ineficientă. Dacă ar reuși de la bun început să exprime tema aleasă, limpede și inteligent, n-ar mai fi nevoie de atâtea reformulări. Ducând lucrurile la extrem, am putea spune că „romancierii sunt acea specie umană care transformă în necesitate ceva inutil”.

Și totuși, dacă i-ați întreba pe romancieri, v-ar spune că adevărul stă ascuns tocmai în repetiție și în lipsa de necesitate. Sună a exagerare, dar cei mai mulți dintre aceștia își desfășoară activitatea pe temeiul acestei idei. De aceea, e cât se poate de firesc să existe opinia că „pe lumea asta se poate foarte bine și fără romane” concomitent cu aceea că „pe lumea asta, romanele sunt indispensabile”. Totul depinde de situarea în timp și de unghiul din care privim lumea. Repetiția ineficientă și eficiența promptă sunt două fețe ale aceleiași monede, iar lumea în care trăim este multistratificată. Dacă vreuna dintre componente ar lipsi (sau dacă ar fi prea slab reprezentată), lumea noastră s-ar deforma.

Este strict o părere personală, dar eu consider că nu trebuie să fii prea inteligent ca să scrii un roman. Activitatea în sine n-are nimic sclipitor: stai singur, închis într-o cameră, și așterni pe hârtie lucruri fără cap și coadă.

În orice caz, cei care s-au menținut ca scriitori de profesie timp de douăzeci sau treizeci de ani, care au supraviețuit și și-au asigurat un număr de cititori, posedă probabil acel miez tare, extraordinar, specific romancierilor adevărați. Acea nevoie interioară care nu-i lasă să se oprească din scris. Uriașa putere de a stărui atât de îndelungat în munca lor solitară. Cred că acestea sunt, de fapt, calitățile pe care trebuie să le aibă un romancier de profesie.

Nu este atât de greu să scrii un roman, nici măcar unul remarcabil. Nu spun nici că e simplu, dar, în orice caz, nu e ceva imposibil. Greu este, însă, să tot continui să scrii romane.

În general, se poate trăi rezonabil și eficient și fără a scrie romane. Dar cei care vor să scrie, și cred că nu pot trăi fără scris, scriu. Și tot continuă să scrie. Pe aceștia, îi consider eu scriitori adevărați și-i întâmpin cu inima deschisă.

Poftiți în ring!  

Meseria de romancier, de Haruki Murakami, Ed. Polirom, 2016, trad. Andreea Sion, col. „Biblioteca Polirom”, Seria de autor „Haruki Murakami”