Trenul spre Samarkand este cel mai recent volum semnat de Guzel Iahina, autoarea romanelor Zuleiha deschide ochii și Copiii de pe Volga, și cea mai așteptată carte din această toamnă la Editura Humanitas Fiction. Cartea va fi disponibilă în librării din 1 noiembrie. Cărțile lui Guzel Iahina, apărute în colecția „Raftul Denisei“, colecție coordonată de Denisa Comănescu, s-au vândut în peste 80.000 de exemplare în România.
„Un fel de Arcă a lui Noe“, după cum îl numește Guzel Iahina, trenul care duce copii din Povolgia flămândă și sărăcită spre Samarkand dobândește de-a lungul călătoriei proporții mitice. Nu numai despre salvarea copiilor e vorba, ci și despre salvarea sufletelor. Și despre omenie. Romanul atinge dimensiuni de epos: asemenea lui Odiseu, Hercule sau Iason, Deev, personajul cel mai pregnant conturat, poate ucigașul unora dintre părinții orfanilor pe care-i are în grijă, trebuie să lupte, pentru a-i salva pe copii, cu răul absolut, care se înfățișează sub diferite chipuri: foamete, molimă, trădare, crimă. Sentimentul de pericol permanent e însoțit de momente neașteptate de tandrețe și iubire, de uluitoare gesturi de solidaritate, de emoționante dovezi de sacrificiu personal.
Anul 1923. Tânăra Uniune Sovietică e un tărâm haotic, bântuit de o foamete cruntă și încă zguduit de ultimele zvâcniri ale Războiului Civil. Neîndurătoarea politică a rechiziționărilor a ucis milioane de oameni, a pustiit sate, a destrămat familii și a lăsat fără adăpost mii de copii, care acum rătăcesc flămânzi peste tot. Combatantul forțelor civile de tineret Deev primește misiunea de a forma un tren care să transporte cinci sute de copii de la Kazan până în Samarkandul mai îndestulat. Astfel începe o călătorie aventuroasă, de șase săptămâni, din pădurile de pe malul Volgăi și stepele kazahe până în deșertul Kîzîlkum și munții Turkestanului, desfășurând o pânză fabuloasă, pe care sunt zugrăvite destine, personaje pline de culoare (cazaci albi, țărani porniți în bejenie, cekiști, basmaci și, mai ales, micii vagabonzi excentrici), iubiri, gesturi exaltate sau suferințe tăcute, umor, cruzime și speranță – într-o alternare de lumină și întuneric demnă de marea pictură și acea vivacitate cinematografică a scenelor cu care ne-a obișnuit deja Guzel Iahina.
„Pot spune că astfel de cărți se nasc foarte rar și ele îi schimbă pe toți cei care le citesc. Toți ne amintim acest sentiment de la Platonov: cele citite te-au schimbat. Mie [cartea aceasta] mi-a amintit și de călătoriile lui Marco Polo și ale lui Afanasi Nikitin în intangibilul și luxuriantul Orient, pe tărâmul îndestulării și al cruzimii sălbatice, atracția căldurii cumplite, a dogoarei, a mirajului deșertului. În plus, este, slavă Domnului, o robinsoniadă. Un gen care promite salvarea în final.“ (Elena Kostiukovici)
„Misiunea terapeutică pe care și-o ia asupra sa Guzel Iahina în acest roman este, într-un anumit sens, aceeași pe care și-au asumat-o Ahmatova și Soljenițîn în Rusia, dar și autori care au abordat tema sclaviei în America ori a Holocaustului, precum Toni Morrison sau William Styron. Iar sensibilitatea față de astfel de teme este în sine marca unui mare scriitor.“ (gorky.media)
„Pe cititorul romanului Trenul spre Samarkand îl așteaptă un nou vârtej de trăiri, o nouă călătorie prin timp și spațiu. Fapte și documente istorice susțin ficțiunea așa cum traversele mențin stabilitatea șinelor de tren. Și se naște o realitate artistică foarte credibilă. Eroi care au trăit cu un veac în urmă pun o întrebare care-l tulbură și pe omul modern: Cum trebuie să fie iubirea? Activă? Oarbă? Răbdătoare? Necruțătoare?“ (Procitenie)
Guzel Iahina s-a născut în 1977, la Kazan. A absolvit Facultatea de Limbi Străine a Institutului Pedagogic de Stat din Kazan, iar din 1999 locuiește la Moscova, unde a urmat cursurile Academiei de Cinematografie, secția scenaristică. A lucrat în relații publice, publicitate și marketing și a colaborat cu articole la revistele Neva, Oktiabr, Sibirskie ogni etc.
În 2015 publică primul roman, Zuleiha deschide ochii (Zuleiha otkrîvaet glaza; Humanitas Fiction, 2018). Inspirat din relatările bunicii ei, o învățătoare tătară care a petrecut șaisprezece ani într-o colonie de muncă din Siberia, romanul s-a bucurat imediat de un succes răsunător și a primit mai multe premii prestigioase: în Rusia, în 2015, Bolșaia Kniga (Marea Carte): Premiul întâi și Premiul cititorilor – Locul întâi; Premiul Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi), Premiul Kniga Goda (Cartea Anului) și Premiul Zviozdnîi Bilet (Bilet spre stele) al Festivalului Aksionov. A fost finalist la Russkii Buker (Booker Rus), în 2016 i s-a acordat Premiul Cyrano, iar în Franța a apărut în 2017 și a primit Premiul revistei Transfuge. A fost, de asemenea, finalist la Premiul Médicis Étranger.
Cel de-al doilea roman al său, Copiii de pe Volga (Deti moi; Humanitas Fiction, 2020), publicat în 2018, a câștigat, în anul 2019, Bolșaia Kniga: Premiul al treilea și Premiul cititorilor – Locul întâi, precum și Marele Premiu Ivo Andrić în Serbia. În 2020 a primit, în Italia, Premiul Literar Internațional Giuseppe Tomasi di Lampedusa, în 2021 fiind, la rândul său, finalist la Premiul Médicis Étranger.
Cel mai recent roman al lui Guzel Iahina, Trenul spre Samarkand (Eșelon na Samarkand; Humanitas Fiction, 2021), apărut în martie 2021, se inspiră, ca și Zuleiha deschide ochii, din istoria familiei sale – bunicul patern al scriitoarei a făcut parte dintr-un eșalon de copii trimiși în Turkestan, în 1922. Actualmente este în curs de traducere în peste douăzeci de limbi, iar drepturile de ecranizare au fost deja cumpărate de cunoscutul regizor rus Aleksei Efimovici. În total, cărțile sale sunt în curs de traducere în peste patruzeci de țări.
„Nu am avut un model anume pentru romanul Trenul spre Samarkand, dar există o legătură cu povestea vieții bunicului meu patern. S-a născut într-o familie de țărani, avea mulți frați și surori și, după 1917, a fost trimis la o casă de copii. A plecat din regiunea Volgăi la Samarkand cu unul dintre «trenurile lui Dzerjinski». Așa s-a salvat, dar jumătate dintre copiii din acel tren au murit pe drum. După război, bunicul a fost cât pe ce să renunțe la al treilea fiu al său și să-l trimită la o casă de copii. Era foamete. Din fericire, nu a făcut-o, iar acel al treilea fiu e tatăl meu. Întrebarea care m-a tulburat și m-a bântuit mereu este aceasta: cum se face că oameni buni și-au dat copiii unor instituții? Cum a fost posibil un asemenea lucru? Dar pe măsură ce m-am adâncit în studiul materialelor pe care le-am găsit, am ajuns să înțeleg. Eu scriu romane, pe de o parte, pentru a răspunde la întrebări personale. Dar, pe de altă parte, istoria familiei mele este legată de istoria altor familii, și este similară chiar cu a lor. Și poate că, răspunzând la întrebările mele, răspund și la ale celorlalți.“ (Guzel Iahina)
Trenul spre Samarkand, de Guzel Iahina (fragment în avanpremieră)
Deev era un om simplu și îi plăceau lucrurile simple. Îi plăcea când i se spunea adevărul. Când răsărea soarele. Când un copil necunoscut surâdea sătul și fără griji. Când cântau femeile și când cântau bărbații. Îi plăceau bătrânii și copiii – îi plăceau oamenii. Îi plăcea să se simtă o parte dintr-un întreg – din armată, din țară, din întreaga omenire. Îi plăcea să-și așeze palmele pe peretele locomotivei și să asculte cu pielea bătăile inimii de metal.
Dar nu-i plăceau rănile și sângele. Nu-i plăcea să fie uciși nici ai lui, nici alții. Nu-i plăcea să flămânzească și să se uite cum flămânzesc alții. Și cuvântul „surogat“. Oamenii tumefiați și cei căzuți la pat. Cimitirele de vite și de oameni.
Cu alte cuvinte, lui Deev îi plăcea viața și nu-i plăcea moartea.
Dar se întâmpla că în toți anii care-i fuseseră dați se scăldase în moartea asta ca o muscă în lapte, neputând să se smulgă; și toți tovarășii lui se scăldau, și întreagă tânăra țară sovietică. În copilărie, oploșit la un depou de locomotive, supraviețuise la limită, înnoptând într-o magazie de traverse și rupându-și în fiecare dimineață părul care se lipea de lemnul înghețat. În adolescență, ucenic la un atelier de reparații, muncea pe câte o strachină de supă, ba întremându-se, ba leșinând de foame. În tinerețe, deja soldat în Armata Roșie, omorâse oameni, și nu puțini. Apoi, în armata de rechiziționare, iar omorâse.
În ultima vreme, pe întinsul patriei, era atâta moarte, de-ai fi zis că ea stăpânește țara, nu puterea sovietică. Moartea lua diferite înfățișări: epidemii, foamete, ierni crunte, sărăcie cruntă, banditism crunt. Crunte fuseseră trupele albe, ajunse la marginea republicii, până când fuseseră distruse. Cruntă fusese și Armata lui Roșie. Crunți fuseseră țăranii rebeli, care nu voiau să-și dea grânele statului. Crunte fuseseră detașamentele de rechiziționare, care adunau din sate „sânge în loc de pâine“. Bântuiau boli: tifosul răpise trei milioane de cetățeni, gripa spaniolă încă trei. Bântuia foametea: treizeci și cinci de gubernii – nouăzeci de milioane de oameni – care au gemut timp de un an întreg: „Pâine!“ Și oricât de net ar fi afirmat ziarele că foametea fusese învinsă, în Povolgia se știa că încă nu; și în Ucraina se știa, și în Crimeea.
De ce ieșiseră lucrurile astfel, Deev nu înțelegea. De ce moartea și boala erau întotdeauna cu prisosință, iar viața, atât de puțină?
Încercând să înțeleagă, el și-a imaginat un cântar uriaș, ca acelea care erau în porturi, pentru cântărirea mărfurilor, și și-a așezat în gând amintirile pe talerele lui gigantice: pe unul, cele despre tristețe și boală, pe celălalt, cele luminoase.
Primul taler s-a umplut într-o clipă. Iată-l, tânăr și speriat, cum își târăște camarazii uciși și îi pune grămadă; apoi scoate de pe ei muniția, cizmele și chiar lenjeria intimă (în armată, încălțămintea și hainele valorează greutatea lor în aur!); sapă de unul singur o groapă și rostogolește trupurile goale în ea, având doar o grijă: e frig, o să înghețe în pământ. Soarele la răsărit colorează cadavrele țepene în galben și roz, încercând să le readucă la viață… La punctul de înmagazinare, grâul aprins cu petrol lampant arde cu vâlvătaie: nu un pud sau două, ci multe puduri de grâne cândva aurii se mistuie într-o clipă – pier în flăcări și se ridică spre cer în coloane de fum negru… Bărci militare străbat Volga printre soldații care plutesc în apele ei, creieri și sânge se amestecă cu valurile, și apa se înroșește puternic, și talazul devine purpuriu…
Al doilea taler al cântarului s-a umplut și el, dar încet și cu zgârcenie. Zâmbete, cuvinte drăgăstoase, frumusețea râului la apus – puteau oare toate acestea să contrabalanseze grâul incendiat sau geamătul bărcilor care spintecau trupuri omenești? Talerul binelui și al bucuriei se dovedea a fi mereu infinit mai ușor.
Dar ducă-se pe pustii și bucuria asta! Că doar oamenii nu-s făcuți pentru bucurie sau plăcere. Dar nici pentru moarte. Oamenii sunt făcuți pur și simplu pentru viață. Omul se naște ca să muncească cu sudoarea frunții, să mănânce mere, să meargă desculț prin iarbă, să se certe, să se împace, să iubească și să ajute, să construiască, să repare – de asta se naște. Nu ca să zacă gol într-o groapă comună cu o gaură-n țeastă. Nu ca să se împrăștie în o sută de bucăți sub elicele unei bărci militare. Omul se naște ca să existe.
De unde căpătase Deev această convingere nestrămutată, nu știa. Dar era cel mai important lucru pe care-l avea. Și poate că nu pricepea el multe, poate că avea un morman de temeri și era slab de înger, poate că talerele cântarului se mișcau întruna, fără să se echilibreze vreodată, dar credința asta nu i-o putea lua nimeni. Ea îl și salva.
De aceea își iubea atât de mult slujba de acum. Pe hârtie, figura în secția de transporturi și se ocupa de expedierea trenurilor și a mărfurilor; de fapt, lupta cu foametea. Pentru prima dată, lupta fără să ucidă. Nu grâne ducea el în guberniile înfometate, nu ulei și vite, ci viață. Nu expediții medicale conducea în cotloanele îndepărtate ale țării, ci viață. Și acum, stând în compartimentul de comandă al eșalonului sanitar, nu muta cinci sute de pasageri dintr-un punct al traseului în altul, ci îi smulgea pe copii unei morți probabile și îi ducea undeva unde, poate, îi aștepta viața.
*
Deev n-a spus nimănui că proviziile din tren ajungeau pentru trei zile de drum. Cu chibzuială, pentru cinci.
Dar cui să-i spună? Belaia, dacă ar fi aflat asta, i-ar fi lăsat fără să clipească pe toți bolnavii pe peronul din Kazan. Felcerul, fără îndoială, ar fi rămas el însuși în gară. Deev nu avea tovarăși de drum, ci doar potrivnici. Parcă nu ar fi făcut toți același lucru, ci s-ar fi luptat între ei.
Astfel că a plecat din Kazan așa cum s-ar fi aruncat într-o prăpastie. Avea în cârcă cinci sute de copii: patru sute de băieți și una de fete; din aceștia, vreo douăzeci de copii mici și tot atâția bolnavi la pat; invalizi și rahitici – încă două duzini. Și un sugar în vârstă de câteva zile (nu se uitase în faldurile scutecului purpuriu ca să vadă dacă era băiat sau fetiță, nu știa). Fie izbutește să- hrănească, fie nu. Fie aterizează pe fundul prăpastiei teafăr și nevătămat, cu toată povara din spinare întreagă, fie nu.
Trebuia să ducă această încărcătură mai întâi spre vest, prin pădurile Privolgiei, până la Arzamas. Apoi spre sud și est, până la Marea Aral. Apoi din nou spre sud: prin deșertul Kîzîl Kuma și Stepa Foamei, până în Tașkent. De acolo înapoi spre vest pe lângă lanțurile muntoase Cimgan și Zarafșan, până în Samarkand.
Două săptămâni. Patru mii de verste.
De toate avea Deev: și tren, și vagonet cu cărbuni, chiar și infirmerie proprie. Avea și mandat cu ștampilă, și revolver în buzunar. Numai mâncare nu avea.
Dacă nu face rost de ea, copiii vor muri. Se poate flămânzi două zile, dar două săptămâni fără hrană nu puteau să reziste nici copiii sănătoși, darămite cei bolnavi. Și dacă e vreo întârziere pe drum – se strică locomotiva sau se întâmplă altceva? Două săptămâni se transformă ușor în trei…
Și o să reiasă că Deev e vinovat de toate. Că a luat invalizi în loc de copii sănătoși. Că a plecat la drum fără fondul alimentar necesar. Până și că l-a luat cu el pe pruncul în scutec roșu. Ar fi trebuit oare să-i lase să moară în balconul orchestrei pe Senea, Albinuța, Năsuc Lung, Fieruleț? Sau să amâne plecarea trenului în așteptarea alimentelor – cu o zi, două, o săptămână, o lună? Sau să arunce pruncul jos de pe treapta vagonului… Dar cui să-i explici? Față de cine să te justifici? Nimănui. Față de nimeni.
Cineva trebuia să-i scoată pe copii din orașul bântuit de foamete. Să-i ia asupra lui – să-i țină în spinare, să pună pe conștiința lui aceste cinci sute de suflete de copil – pe toată durata drumului. Deev îi luase. Și abia acum, șezând în compartimentul de comandă al eșalonului sanitar, și-a dat seama cât de frică îi e – până la durere. Dar acum nu mai avea de ales. Trebuia să-i hrănească pe copiii ăștia – să se târască ca un șarpe, să se tăvălească în țărână, dar să-i hrănească.
Trenul spre Samarkand, de Guzel Iahina, Ed. Humanitas Fiction, 2021, traducere din rusă de Luana Schidu, col. „Raftul Denisei”
Scrie un comentariu