„Umbra regelui”, de Maaza Mengiste (fragment în avanpremieră)

Roman nominalizat la Booker Prize 2020.

Cartea anului pentru New York Times, Guardian, Elle, Time, Spectator. 

Povestea femeilor-soldat care l-au înfruntat pe Mussolini. Un capitol șters din istoria Africii. O luptă care a devenit legendă.

Etiopia, 1935. Hirut este orfană și lucrează ca servitoare în căminul lui Kidane, ofițer în armata Împăratului Haile Selassie. Când armatele lui Mussolini se apropie, bărbații trebuie să se mobilizeze. Însă Hirut și celelalte femei își doresc să facă mai mult pentru cauza războiului decât să aibă grijă de răniți și să îngroape morții.

Când împăratul fuge și totul pare pierdut pentru Etiopia, Hirut vine cu o idee salvatoare: ca să nu-i lase pe soldați să-și piardă speranța, un țăran blând e deghizat să ia locul împăratului, iar ea devine garda lui de corp, inspirând tot mai multe femei să lupte pentru țara lor.

„Un roman genial, în care istoria se transformă liric în mit.” (Salman Rushdie)

„Magnific, teribil, elegant și bântuit.” (Booklist)

„Un cântec de război modern.” (The New York Times)

„O carte minunată și devastatoare despre femei care țin lumea laolaltă, când e pe cale să se facă țăndări.” (Marlon James)

„Tatăl ei ridică pușca și o proptește de mușchiul dintre umăr și torace. O fixezi aici, zice el, exact acolo unde-ți sprijini capul când adormi la pieptul meu. Surâde. Își folosește mâna dreaptă să tragă mânerul la loc. Asta deschide percutorul, zice el. Înăuntru, vede o scobitură în formă de legănuș de copil, pătată de vreme. Aici se pune cartușul. Tatăl ei ține cartușul cu două degete. Când se deschide țeava, îl introduci așa, în camera de explozie. Trage de mâner și închide percutorul. Ridică pușca și rostește cu glas schimbat, profund tremurător: Te uiți prin crăpătura asta, până vezi dușmanul. Lovește ușor cu degetul un mic punct de metal de pe țeavă, la o oarecare distanță. Își potrivește degetul spre baza armei, unde se află ceva special. Acesta e trăgaciul, Hirut. Parcă nu mai e el. Parcă nu mai e tatăl ei. Se uită la ea, fără s-o vadă. Îi cade fața și ea își dă seama că se preface că mijește ochii, ca să-și ascundă emoția. De ăsta, zice el, nu te atingi decât atunci când ești pregătită. Pregătită pentru ce? întreabă ea. Pregătită să fii ceea ce nu ești încă, zice el și își vâră cartușul înapoi, în buzunar.”

MAAZA MENGISTE s-a născut la Addis Ababa, Etiopia, în 1974, dar a părăsit țara împreună cu familia ei când avea 4 ani. Și-a petrecut restul copilăriei în Nigeria și Statele Unite, apoi a studiat în Italia, ca Fulbright Scholar, și la New York University. A publicat masiv, în special pe tema imigrației și a Revoluției din Etiopia, în The New Yorker, The New York Times, Granta, Lettre Internationale. Romanul ei de debut, Beneath the Lion’s Gaze (2010), a fost menționat printre cele mai importante 10 cărți africane contemporane de către Guardian. Cel de-al doilea roman al său, Umbra regelui (The Shadow King, 2019), a fost nominalizat la Booker Prize și la Historical Writers’ Association Gold Crown Prize (2020). În prezent, Maaza Mengiste trăiește la New York și este profesoară de scriere creativă și traducere literară la Queens College.

Umbra regelui, de Maaza Mengiste (fragment în avanpremieră)

Ușile se deschid din nou și, de data aceasta, intră un soldat dintre aceia pe care i-a văzut mișunând de-a lungul drumului spre Addis Abeba. Zgomotul orașului se rostogolește înăuntru peste umerii tânărului. Uniforma lui nu e nici ruptă, nici peticită; nu e murdară și-i vine de minune. I se citește prea multă nerăbdare în priviri ca să fi ținut în brațe trupul vreunui compatriot muribund, e prea sigur în mișcări ca să fi cunoscut adevărata epuizare.

— Noi vrem pământ! Etiopia revoluționară! strigă el și sala de așteptare se golește iute de aer.

Își ridică arma cu neîndemânarea unui copil, conștient că e privit de toată lumea, și țintește spre portretul împăratului Haile Selassie, aflat chiar deasupra intrării.

— Jos împăratul! strigă, îndreptându-și brusc pușca de la perete spre fundul sălii de așteptare, cu oameni care freamătă de neliniște.

Încăperea e aglomerată, înțesată de toți cei care vor să părăsească orașul în fierbere. Oamenii își iau inima-n dinți și se depărtează furiș de băiatul acesta în uniformă, care se căznește să pară matur. Hirut se uită la imaginea împăratului Haile Selassie înfățișând un bărbat demn, cu osatură delicată, privind sobru, regal, spre obiectiv, în uniforma sa militară, plină de medalii. Soldatul își ridică și el privirea și nu-i mai rămâne altceva de făcut decât să-și asculte ecoul propriului glas. Se întoarce stânjenit și o zbughește afară. Morții clocotesc sub capac. Se ridică și se frâng în fața mâniei sale, de-atâta amar de vreme, dezvăluind rușinea care încă o paralizează. Îi aude în clipa aceasta spunându-i ceea ce știe deja:

Adevăratul împărat al acestei țări trăiește la ferma lui, trudind la bucata de pământ vecină cu a ei. N-a purtat niciodată coroană, locuiește singur și nu are dușmani. E un bărbat liniștit, care a condus odinioară o națiune împotriva fiarei de oțel, iar ea a fost soldatul lui cel mai de încredere: garda mândră a Umbrei Regelui.

Spune-le, Hirut! Acum e momentul. Îi aude pe morți din ce în ce mai tare. Trebuie să fim ascultați. Trebuie să vă aduceți aminte de noi. Trebuie să ne cunoașteți. Nu vom avea odihnă până nu vom fi jeliți. Hirut deschide cutia. Înăuntru, sunt două teancuri de fotografii, fiecare legat cu același fel de șnur albastru, delicat. Pe unul i-a scris numele într-o grafie lăbărțată, cu literele bulbucându-se de-a lungul hârtiei în care e învelit. Hirut îl desface și două poze lipite de vreme alunecă afară. Una îl înfățișează pe fotograful francez care colindase munții din nord ca să facă poze, o fărâmă de om, cu un aparat mare de fotografiat.

Pe spate, scrie Gondar, 1935. Iată ce știm despre omul acesta: a fost proiectant în Albi, pictor ratat, cu un glas alunecos și ochii mici, albaștri. Nu el e important, ci frânturile pe care le lasă memoria să se strecoare. Însă e în cutie și e unul dintre morți și insistă asupra dreptului său de a fi cunoscut. Ceea ce nu trebuie pierdut din vedere e că există și o fotografie de-a lui Hirut – un portret făcut de francez când venise în vizită acasă la Aster și la Kindane și ceruse permisiunea să le pozeze pe servitoare, ca să facă schimb cu alții sau s-o dea pe o rolă de film. Întoarce capul, să n-o mai vadă.

Nu vrea să se uite la imaginea ei. Dar e aici, iar tânăra Hirut refuză și ea un mormânt tăcut. Iat-o pe Hirut! Iată-i chipul deschis și privirea iscoditoare! Are fruntea înaltă a mamei și gura răsfrântă a tatălui său. Ochii îi sunt temători, dar blânzi, absorbind lumina prin prisme aurii. Stă aplecată în față – o copilă drăgălașă, cu gâtul subțire și cu umerii lăsați. Are pe chip o expresie prudentă, silueta țeapănă, de-o eleganță de care nu avea să-și dea seama decât mulți ani mai târziu. Își întoarce privirea de la aparat și se străduiește să nu mijească ochii, cu fața spre soarele pârjolitor. I se vede clar clavicula teșită, gâtul fără cicatrice răsărind din decolteul în V al rochiei. Aceasta este fotografia care va păstra intactă porțiunea de piele dintre umeri și spate. E singura modalitate să-și amintească trupul neprihănit de care se bucura odinioară cu nepăsare de copil. Iar în fundal, foarte departe, se vede silueta vagă a lui Aster, care se oprise să privească – o linie elegantă despicând lumina.

Umbra regelui, de Maaza Mengiste, Editura Nemira, 2021, trad. Gabriela Nedelea, col. „Babel”