2018, anul centenar al României. Un jurnalist și o tânără fotografă pornesc în căutarea subiectului care va sta la baza unui amplu reportaj de țară. De pe drumurile desfundate din provincie, de la începutul primăverii, și până în Piața Victoriei din București, la mitingul diasporei din 20 august, de la orfanii Primului Război Mondial la veteranii de la Stalingrad, de la naționalizarea din 1948 și dictatura postbelică până la Revoluția din ’89 și anii sălbatici ai tranziției, mitinguri de solidaritate, demonstrații și confruntări de stradă, cei doi protagoniști ajung să se piardă, de-a dreptul, și să se regăsească în istoriile labirintice ale țării și ale propriilor familii. Sunt o sută de ani de înstrăinare, de convulsii și de prefaceri sociale, în care dragostea dintre copii și părinți, dintre părinți și părinții lor reușește să iasă în mod miraculos învingătoare.
„Proza lui Augustin Cupșa are finețea scalpelului care pătrunde cu precizie în țesuturile unei lumi povestite caleidoscopic. Nu doar forța epică guvernează acest roman, ci și capacitatea de a sonda cele mai diverse medii sociale, de a recompune lumi în succesiunea lor imprevizibilă, de a da chip umanului, căutând un sens și o ordine care-i scapă. 3300 de perechi de palme manifestă intenția integratoare a autorului în ceea ce ar putea fi un Weltanschauung trecut prin filtrul artei romanului.“ - Angelo Mitchievici
Augustin Cupșa (n. 1980, Craiova) a studiat Medicina și a lucrat ca psihiatru în București și Paris. Mai târziu și-a obținut masteratul la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, Universitatea București, cu o lucrare de cercetare despre selfie și fotografia lui Friedl Kubelka. Scrie scenarii, proză scurtă, eseuri, romane și cărți pentru copii. Cea mai recentă carte de proză este Străinătate (Humanitas, 2022), pentru care a fost nominalizat la Premiul Uniunii Scriitorilor din România și a primit premiul ARIEL.
3300 de perechi de palme, de Augustin Cupșa
(fragment în avanpremieră)
Cum se gândește o femeie că o să fie mamă? Dintr-odată și-a simțit picioarele reci și amorțite și un bulgăre de gheață i-a căzut în stomac, făcând ca firimiturile de pâine din sendviș să i se pară de nesuportat în gură, mici bucăți de tencuială care se umezeau de-abia când alunecau pe gât în jos. A tras și cealaltă pătură și s-a răsucit în ea ca într-un cocon, apoi a lăsat telefonul cu fața în jos și s-a uitat în diagonală pe fereastră către fațada gri, murdară a băilor publice, o clădire căzută în paragină, care nu fusese de mare folos nici când, teoretic, funcționa, pe vremea lui Ceaușescu, oamenii nu veneau să se îmbăieze în oraș cu apă rece, când și în casă trebuia să stai înfofolit ca să treci cumva frigul iernii, să-ți încălzești apa pe aragaz, așa cum făceau și ai lui, acasă, să-ți bagi nasul în pernă ca să nu te trezești în miezul nopții cu flori de gheață pe figură. Acum n-o mai putea pierde, nici printre femeile care aveau să-i rămână străine, nici printre celelalte, cu care se culcase mai mult sau mai puțin întâmplător, femei risipite prin pădurile de blocuri din București, femei care își stivuiseră cutiile de pantofi în casa lui, pe coridor, sacii de nisip, în baie, și pliculețele de Whiskas, în bufetul de lângă frigider. Unde erau acum toate femeile acelea ca să facă gură? Nu mai puteau să-l tragă înapoi pentru că nu mai aveau nicio consistență în trecut și nu era nimic intenționat în povestea asta, o știau și ele fără să aibă cum să i-o spună, nu ajunsese decât o conservă într un mecanism biologic, puteau să râdă de el sau să-l disprețuiască în timp ce alunecau și ele pe banda de producție a omenirii.Pe fundul cănii, bănuțul de spumă din cafea zăcea turtit și spart ca o nervură cafenie de pe un vrej de vanilie. A pus ceașca în chiuvetă și s-a uitat peste umărul fetei la corespondența ei de pe Facebook.
Și dacă încerci să o suni?
Ți-am zis, numărul nu mai e alocat. Sau nu mai are credit pe cartelă.
N-are cum, atunci de ce nu ți-ar fi cerut bani?
Habar n-am, poate și-a pierdut telefonul sau i l-au furat și pe urmă…
Până în partea cealaltă a bucătăriei erau câțiva pași, s-a așezat cu spatele la ea, în dreptul ferestrei, ceața era tot acolo, un pic mai subțire și mai luminoasă.
Și contul?
Fata și-a arcuit sprâncenele fără să-și înalțe capul, a rămas cu ochii fixați în telefon.
Contul, poate i l-au închis.
Cheia în broască i-a făcut pe amândoi să tresară, s-a răsucit în butuc și a împins în sus încuietoarea, apoi aerul rece de pe palier a năvălit înăuntru, prin holul de intrare.
Maică-sa nu s-a mirat prea tare nici când a dat cu ochii de el, nici când a văzut profilul fetei pe latura colțarului de lângă chiuvetă, nu era prima dată când trecea cu fete pe acasă, nu le lua niciodată la întrebări, dar ea s-a înroșit instantaneu, până în dreptul firelor de păr de la tâmple, la fel cum i se întâmplase și în fața asistentelor din sanatoriu, și-a dat să se ridice. Cu o mișcare scurtă din mână, el i-a făcut semn să nu se streseze și s-a băgat între femei, a mormăit prezentările în timp ce a apucat plasa de pânză din mâinile maică-sii și-a început să descarce pe masă conținutul.
Femeia s-a repezit la aragaz și a întors butonul, înainte să-și dea jos căciula și fularul.
Tu nu vezi că se prinde de oală?!
Păi, ce? Eu am lăsat cratița pe foc?!
Fără să-i răspundă, maică-sa l-a dat laoparte cu dosul mâinii. A înșirat pe masă o pungă cu bomboane ca niște biluțe, în toate culorile, și o alta cu miez de nucă, legate fiecare cu câte un nod, o sticlă de ulei și una de apă minerală, pahare de carton și candele de plastic, roșu aprins, și montură din alt plastic, vopsit auriu, imitând metalul, șase cu totul, într un set învelit în folie de celofan.
Cine a murit?
Pomenirea după tanti Mileva.
Cine?
Ei, cine? a bodogănit maică-sa în timp umbla aplecată de spate pe rafturile de jos ale bufetului, cotrobăia printre oale și continua să bodogăne, nu te-am dus eu la ea când ai rămas cu osul în gât și nu-ți mai înghițeai nici saliva? Ea era de gardă. Și se uita la „Dallas“, am ținut-o o oră, de a pierdut tot episodu'…
A scuturat din cap, la fel de pierdut ca fata care-și rotea ochii mici, de somn, de la unul la altul, imobilizată pe colțar. Maică-sa a extras dintre oale mașina de râșnit biscuiți, a întors-o cu cupa în sus și i-a prins piciorul de tăblia mesei, apoi l-a strâns bine cu o coadă de lingură înfiptă prin cârligul de la capătul filetului. A luat biscuiții din pungă și s-a apucat să-i mărunțească între degete, mâinile ei se mișcau repede, după ce făcea o grămăjoară de bucăți, fiecare un pic mai mare decât unghia, îi turna din farfurie în gura tocătorului, îi îndesa și învârtea de zor râșnița.
Fără să stea prea mult pe gânduri, fata s-a pus să facă același lucru.
Tu ai mâncat ceva? a întrebat-o pe fată. Ați venit pentru reportaj?
Ea n-a știut la care dintre întrebări să răspundă mai întâi, a căutat ajutorul din priviri, în timp ce el răscolea prin arpacaș cu vârful unei furculițe. Boabele erau moi și înflorite, fără pic de zeamă, așa cum trebuia pentru o colivă. După ce a terminat cu râșnița, maică-sa a desfășurat o folie de plastic de pe rolă, apoi iarăși l-a dat deoparte, a netezit folia pe deasupra fierturii pentru ca boabele să nu prindă crustă când se răceau și a scos oala pe pervazul ferestrei.
Nu-mi iese, nu găsesc ceva bun de scris.
Ei, cum?! Scrie și tu despre țara asta, despre tot ce se întâmplă, despre facturile de curent, despre prețuri.
Da, știu ce se întâmplă, astea sunt știri, dar trebuie să fie ceva mai consistent… ceva ca un eseu despre acum și atunci…
Bine, a zis femeia, de parcă nu tot aia e de nu știu când?
Adică? Ce se întâmplă de nu știu când și nu știu eu?
Maică-sa s-a oprit cu mâna în aer, ținând între degete bușonul de la brațul râșniței, și l-a privit cât se poate de serios.
Îți spun eu ce se întâmplă, dacă vrei să știi cum a fost, boierii aveau bani de pe spatele țăranilor și și-au făcut case desenate de francezi, pe urmă s-au făcut mai mult blocuri, țăranii pe care i-au adus sovieticii de la țară la oraș, să le facă educație, erau modești, că știau că nu știu carte, și le era frică de miliție, de securitate, de partid. Și copiii lor tot modești erau și tot nu știau multă carte, dar se duceau la fabrică și, dacă-i prindea Ceaușescu pe stradă ziua în amiaza mare, îi ducea la muncă sau la pușcărie. Pe ăștia i-a prins revoluția în blocurile de BCA de la șosea, fără bani, fără carte, fără posibilități. Și s-au întors la țară. Dar copiii lor sunt cei mai nerușinați. Pe ei nu-i mai interesează că nu știu carte, umblă cu blugii ăia căzuți, de li se vede linia dintre buci, și ei, și ele, ele au unghii false și ștrampi și adidași albi, ei cu turul pantalonilor până la genunchi, și ăștia, în apartamentele părinților, sparg zidurile și montează spoturi. Despre asta e vorba, dacă vrei să știi.
Adică asta e istoria țării?
Istoria a ce se vede. Sacii de moloz, praful de pe scară. Restul scrii tu. Tu ai altă vârstă, n-ai de ce să te plângi.
3300 de perechi de palme, de Augustin Cupșa, Editura Trei, 2025, col. „Autori Români”
Scrie un comentariu