„Transmigraţie” de Pablo Maurette (fragment)

Editura Polirom vă prezintă un fragment din romanul Transmigraţie, de Pablo Maurette, un roman palpitant având ca premisă asasinarea profesorului Ioan Petru Culianu la Chicago, traducere de Marin Mălaicu-Hondrari.

Un tânăr intelectual pasionat de opera lui Giordano Bruno, aflat la Chicago pentru a face un doctorat, începe în 2016 scrierea unui lung text confesiv în care dezvăluie că va fi ucis de o misterioasă mafie românească din America. Motivul ar fi că tânărul a început să cerceteze asasinarea cu 25 de ani înainte, în campusul Universităţii din Chicago, a profesorului Ioan Petru Culianu, unul dintre specialiştii cu autoritate în opera lui Bruno. Un sfert de secol mai târziu, în Buenos Aires, doi prieteni, împreună cu fratele doctorandului – între timp, dispărut fără urmă –, citesc manuscrisul care a ajuns pe neaşteptate în mâinile lor şi încearcă să-i dezlege enigmele. De-a lungul unei nopţi bahice pe care cei trei o petrec prin localurile metropolei argentiniene, lectura documentului se împleteşte cu reconstituirea asasinării faimosului profesor de istorie a religiilor, istoria României în secolul XX şi străvechea credinţă în metempsihoză.

„În primul său roman, Transmigraţie – plin, pe de o parte, de o prodigioasă erudiţie supusă unui scenariu implauzibil de roman noir şi, pe de altă parte, îmbibat de umor, science-fiction şi ocultism –, Pablo Maurette recreează câteva dintre spectrele sale obsesive, cele care bântuie prin minunatele, incisivele şi straniile lui eseuri.” (Margo Glantz)

„Transmigraţie este o nestemată de nesăbuinţă literară, brută în lipsa de moderaţie ce o caracterizează, dar mustind de talent şi de momente de vârf. Pablo Maurette este un magician.” (Ambrogio Arienti, Limina)

Pablo MAURETTE s-a născut în Buenos Aires în 1979. A absolvit filosofia la universitatea din capitala Argentinei, apoi a făcut studii de bizantinologie la University of London şi un doctorat în literatură comparată la University of North Carolina. Este profesor de literatură engleză şi comparată la Florida State University. A colaborat cu numeroase reviste şi mijloace de comunicare de masă din Argentina, Italia, Mexic, Spania, Columbia, Germania, Anglia, Canada şi Statele Unite. A scris mai multe cărţi în care analizează corporalitatea fiinţei umane din perspectiva artei, filosofiei şi literaturii: El sentido olvidado. Ensayos sobre el tacto (2015), La carne viva (2018), Atlas ilustrado del cuerpo humano (2023). În anul 2020 a publicat primul său roman, La migración, urmat în 2024 de La Niña de Oro, roman detectivistic a cărui acţiune se desfăşoară în Buenos Aires la sfârşitul secolului XX şi în care corpul uman şi anomaliile ocupă, de asemenea, un loc important.

Transmigraţie, de Pablo Maurette (fragment)

Ioan Culianu și-a trăit ultimele zile neliniștit, dar încă din tinerețe, când avusese prima contră cu Securitatea, învățase să conviețuiască cu paranoia. De atunci încolo, mai bine de douăzeci de ani, până la moartea lui, Culianu a avut obiceiul să se uite înapoi când ajungea la colțul străzii și să-și schimbe periodic traseul spre facultate. După ce a ales să fugă din țară, în timpul unei călătorii în Italia, paranoia i s-a intensificat până a ajuns să fie principiul coordonator al fiecărui aspect din viața lui zilnică. De fiecare dată când se întorcea la locuința lui (din Milano, din Groningen, din Chicago), cerceta fiecare dulap și se uita sub pat. În noiembrie 1989, când s-a întors dintr-o călătorie în California, și-a găsit apartamentul devastat. A depus o plângere la poliție și cazul a fost tratat ca unul dintre multele cazuri de furt care aveau loc, și încă mai au, în zona sudică din Chicago. Potrivit prietenului său Sorin Tudoran, Culianu era convins că intrușii mimaseră o spargere. În realitate, îi interesau computerul și dischetele lui.

La puțin timp după revoluția din 1989, Culianu a început să scrie pentru Lumea Liberă, un ziar care apărea la New York și era distribuit în rândul comunității române din America de Nord. În articole ataca guvernul lui Ion Iliescu. Culianu susținea că prăbușirea lui Ceaușescu se datorase unei pseudorevoluții, o lovitură orchestrată de KGB și Securitate. Din iunie până în decembrie 1990, profesorul a ținut o rubrică intitulată „Scoptophilia“, prin care a criticat neîncetat guvernul lui Iliescu, pe care-l vedea drept o alianță perversă între rămășițe ale extremei drepte și ale celui mai recalcitrant comunism. În multe dintre articole, Culianu atacă Securitatea. Îi face pe securiști „descreierați“, „cretini diabolici“, organizația lor fiind „cel mai imbecil serviciu de informații de pe planetă“. De-a lungul celor șase luni, profesorul a primit o mulțime de mesaje mizerabile și de scrisori de amenințare și jignitoare. În perioada aceea, îi povestește lui Sorin Tudoran, fugar ca el și la fel de critic față de presupusa revoluție, că a primit scrisori de amenințare de la o grupare de extremă dreaptă numită Fiii lui Avram Iancu, un erou naționalist transilvănean. Celor doi prieteni nu le ia mult timp ca să descopere că Fiii lui Avram Iancu e o grupare fantomă, inventată de Securitate în una dintre stratagemele ei tipice de intimidare. Spre finalul anului 1990, Culianu primește niște apeluri telefonice în care i se spun (citez din cartea lui Danton) „chestii foarte urâte“. Cu câteva luni înainte de a muri, îi mărturisește lui Tudoran: „mi-e frică“. Cu toate astea, în ultimele zile ale lui 1990, Culianu dă un lung interviu în Revista 22, în care vorbește fără ocolișuri despre situația din România, atacă din plin Securitatea și denunță alianța extremei stângi cu extrema dreaptă. Interviul apare în 5 aprilie 1991, cu o săptămână înainte ca profesorul Culianu să facă pe ghidul și amfitrionul în timpul vizitei regelui Mihai I la Universitatea din Chicago. Mai e puțin peste o lună până la asasinat și de aici încolo povestea se încețoșează până ajunge să fie impenetrabilă.

În primăvara lui 1991, Mihai I, ultimul rege al României, care trăia în exil din 1948, face un turneu în Statele Unite în căutare de finanțare pentru o întoarcere triumfală în țară. Imensa popularitate a monarhului îngrijora guvernul instabil al lui Iliescu. În aprilie 1991, Mihai I a ajuns la Chicago împreună cu soția lui, regina Ana Antoaneta de Bourbon-Parma, și fiica lor cea mai mare, principesa Margareta. Regele și mai ales fiica sa își doreau să viziteze Universitatea din Chicago, unde Mircea Eliade predase decenii întregi. Au fost primiți de Ioan Culianu. Deși nu era un simpatizant entuziast al monarhiei, Culianu se înțelege bine cu altețele regale și promite să trimită cărți de-ale sale și de-ale lui Mircea Eliade prințesei moștenitoare, o cititoare împătimită, interesată de religiile orientale. Pe 13 aprilie, Culianu a asistat la o strângere de fonduri pentru cauza regală la Hotel Drake. Luxos, prăfuit, rânced, precum dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, hotelul de pe malul lacului era locul perfect pentru eveniment, care s-a derulat într-o atmosferă de liniște tensionată, în timp ce pe coridoare și în holul de la intrare mișunau destule personaje suspecte. La ieșire, un bătăuș îl lipește de perete pe Culianu, îi arată arma pe care o purta în buzunarul paltonului și îl avertizează că dacă va face campanie pentru întoarcerea regelui în țară va suferi consecințe drastice. Culianu se întoarce acasă consternat. Se apropie data temutei întoarceri în România și veștile care vin de peste ocean sunt tot mai îngrijorătoare. În ziua următoare, prietenul său Carlos Drummond l-a întâlnit la micul dejun în Salonica, un diner de pe Blackstone, colț cu Strada 57. Drummond își amintește că profesorul arăta rău, era distras, slăbit. Culianu își petrece ultimele săptămâni de viață absorbit de muncă, pregătind călătoria în România și nunta. Cu câteva zile înainte de crimă, profesorul primește amenințări prin telefon, încheiate cu o cerere: dacă vrea să evite consecințe foarte grave, în 21 mai la unu după-amiază trebuie să sune la un anumit număr de telefon. După cum avea să afle cu câteva minute înainte de a muri, era un număr de telefon din Medellín.

Transmigraţie, de Pablo Maurette, Ed. Polirom, 2024, trad. Marin Mălaicu-Hondrari