În primăvara acestui an a fost lansat la Humanitas Fiction romanul de debut al scriitoarei ruse, de origine tătară, Guzel Iahina, Zuleiha deschide ochii. Cu ocazia venirii sale la București pentru lansarea cărții, am avut ocazia să-i iau un interviu pe terasa Librăriei Humanitas Kretzulescu. O parte din acest interviu a apărut în săptămânalul Dilema veche nr. 757 din 23-29 august 2018. Pentru că, spre deosebire de print, online-ul nu are limită de spațiu, mai jos esta varianta integrală a discuției pe care am avut-o cu scriitoarea rusă.
Despre Zuleiha deschide ochii, romanul inspirat din relatările bunicii autoarei, o învățătoare tătară care a petrecut șaisprezece ani într-o colonie de muncă din Siberia, s-a scris mult în ultimele luni, cartea a cucerit publicul cititor român, și mulți dintre voi sigur au citit-o deja. Sper să vă facă plăcere întâlnirea cu Guzel Iahina și s-o (re)descoperiți dintr-o nouă perspectivă în acest interviu.
• Există o întreagă literatură a deportării și a Gulagului în Rusia. Ce v-ați dorit să aduceți nou scriind această carte?
Într-adevăr, în Uniunea Sovietică și în Rusia există o tradiție bogată de literatură despre Gulag și unii critici chiar consideră că romanul Zuleiha deschide ochii face parte din acest tip de literatură. Însă atunci când scriam romanul, eu nu aveam un scop ambițios de a adăuga ceva la cele spuse de scriitorii clasici, de Soljenițîn, de Șalamov, de Evghenia Ginsburg. Nu, mai degrabă voiam să spun o poveste care mă afecta și mă emoționa pe mine foarte puternic și era o istorie inspirată din destinul bunicii mele, pentru că sursa principală de emoție și de inspirație pentru acest roman a fost destinul bunicii mele care a petrecut 16 ani deportată în Siberia. Bunica, împreună cu părinții, a fost deportată ca copilă de 7 ani în Siberia, unde a și crescut. Astfel, acele evenimente pe care le descriu, deschiaburirea și deportarea sunt o parte din istoria familiei mele și, în același timp, o parte din istoria de familie a multor alți ruși. De aceea, eu, cumva, nu am avut de ales despre ce să scriu. Voiam să scriu despre asta, înțelegeam că o să scriu despre asta. Cum o să-mi iasă, o să-mi iasă bine sau mai puțin bine, nu știam la început. Voiam pur și simplu să spun această poveste, s-o descopăr și s-o inventez și să spun o poveste nebiografică. Nu voiam să repovestesc biografia bunicii, ci, pornind de la această biografie, să creez un mit, mitul femeii care, dintr-o dată, primește o a doua viață și-și trăiește această a doua viață complet diferită de prima. Viața în iad, viața în această deportare, care se dovedește a nu fi, totuși, un adevărat iad. Și asta era pentru mine important, să spun povestea acestei femei care era importantă pentru mine. Nu îndrăzneam să mă gândesc că continui tradiția romanului de lagăr, ci, din contră, mi-am interzis să citesc orice literatură pe acest subiect pentru că înțelegeam că influența acestei literaturi e, oricum, deja foarte puternică asupra mea și, dacă aș fi recitit Șalamov sau Soljenițîn, cu siguranță ar fi fost și mai puternică. Am vrut să evit asta și, de aceea, am citit doar chestii documentare, non-fiction, și m-am uitat la filme, dar nu am recitit clasicii.
• Așadar, romanul este atât ficțiune, cât și documentare. Care a fost cea mai grea parte a documentării și a scrisului?
Am adunat informație și mi-am tras inspirație din diferite surse, într-adevăr. Privirea de ansamblu mi-a dat-o literatura științifică: am citit teze de doctorat, cărți, cercetări dedicate deportării chiaburilor, lagărelor de muncă care s-au fondat în anii 30 ai secolului trecut în Uniunea Sovietică. Privirea dinăuntru mi-au dat-o memoriile acelor oameni care au fost deportați și care, ulterior, și-au scris amintirile despre epoca respectivă. Tot aici, la acest capitol, aș trece și amintirile bunicii mele care nu a scris nimic, dar mi-a povestit despre anii exilului siberian. Partea asta a fost o piatră de încercare pentru mine de a reuși să fac legătura cumva emoțional cu aceste amintiri. O altă sursă importantă au fost filmele despre colectivizare, despre asuprirea chiaburilor și despre înființarea colhozurilor, filme documentare filmate chiar atunci în anii `30 ai secolului trecut. Erau filme ale lui Eisenstein, ale lui Dovjenko, regizori sovietici importanți, și îți permiteau să vezi, pe lângă actori, fețe autentice de țărani, și, astfel, să încerci să-i înțelegi mai bine. În acest fel, am încercat să abordez tema din unghiuri diferite și nici nu știu să vă spun care dintre surse a fost mai importantă.
• În ciuda ororilor deportării și ale condițiilor de trai, există un minunat mesaj optimist în cartea dvs. referitor la legăturile dintre oameni, la umanitatea care rezidă în noi. Este acest optimism un crez de viață?
Pentru mine era foarte important să păstrez atitudinea sufletească pe care o păstrase bunica mea față de experiențele din deportare. Ea a povestit despre cei 16 ani petrecuți în Siberia, pe de o parte cu groază, desigur, pentru că au fost multe lucruri terifiante, îngrozitoare, au murit foarte mulți oameni, și pe drum, și în timp ce construiau acolo sătucul lor în taiga, și supraviețuirea în sine. Dar, în același timp, în amintirile ei apărea acest motiv al căldurii, pentru că acolo în taiga, încercuiți fiind de pădurea de nepătruns, oamenii erau nevoiți să stea aproape, să se sprijine unul pe celălalt și, în final, acest sentiment, frățesc, am putea să-l numim, acest spirit al înfrățirii, această căldură, am perceput-o în povestirile bunicii. Și aceste legături de prietenie pe care ea și le-a format acolo în Siberia în anii `30-`40, aceste legături erau pentru ea uneori mai puternice și mai importante decât legăturile de rudenie. Și pentru mine a fost foarte important să păstrez acest echilibru între terifiant și călduros și luminos, pe de altă parte, și să arăt posibilitatea asta de a găsi fericirea, sigur, incompletă, nenorocită, groaznică, dar, totuși, să găsești această fericire în Siberia. Mi-am formulat un obiectiv creativ, să scriu despre o temă dificilă, dar fără să o fac să fie apăsătoare, în așa fel încât să atrag cititorul după mine, ca el să poată să pășească peste partea apăsătoare a evenimentelor și să simtă eroul din punct de vedere emoțional și să-i rămână un sentiment de căldură sufletească.
• Moartea lui Murtaza, soțul Zuleihăi, poate fi privită simbolic drept moartea necesară a lumii vechi pentru renașterea acestei lumi noi în care învață să trăiască Zuleiha?
Eu cred că-i mai bine ca fiecare cititor să definească pentru el ce semnificație simbolică să acorde unui episod sau altuia din roman. Sigur, aș fi vrut să spun o poveste în care fiecare acțiune și fiecare episod să funcționeze pe două planuri simultan. Și la nivelul acțiunii, al dramaturgiei, pur și simplu, dar și la un nivel simbolic, mitologic. Sigur că pentru povestea Zuleihăi era foarte important ca lumea în care trăia inițial să fie distrusă complet, să nu mai rămână nimic din ea și, cumva, din această lume complet arsă, distrusă, ea să se mute într-o lume nouă. De aceea, desigur era necesar să i se taie toate legăturile cu lumea veche și, strict din punct de vedere al dramaturgiei, moartea lui Murtaza era absolut necesară, la fel ca și moartea soacrei, un personaj de asemenea important, la fel și privarea de casă, ca ea să rămână singură. Această singurătate cosmică este cea care îi dă posibilitatea să înceapă mișcarea spre o nouă viață. Pentru că întreaga istorie a Zuleihăi este istoria descoperirii unei noi vieți, care îi ia locul primei vieți, istoria unei noi vieți complet diferită de cea de dinainte, în care omul este nevoit să se transforme total.
Întreaga istorie a Zuleihăi este istoria descoperirii unei noi vieți, care îi ia locul primei vieți, istoria unei noi vieți complet diferită de cea de dinainte, în care omul este nevoit să se transforme total.
• Se poate vorbi despre o transformare și o naștere a feminității în această lume nouă? O naștere care nu era posibilă în lumea veche?
Poate cumva invers: putem să vorbim despre o emancipare a femeii care s-a petrecut în Uniunea Sovietică, și ăsta a fost, într-adevăr, un proces puternic și extrem de rapid, pentru că femeile sovietice au primit dreptul la vot, și toate celelalte drepturi egale cu ale bărbaților, în anul 1917. După Noua Zeelandă și Suedia, URSS au fost a treia țară care a acordat aceste drepturi femeilor și, de aici, a luat naștere emanciparea lor și, mai ales, a femeilor din republicile asiatice. Tatarstanul poate fi considerat, totuși, o republică asiatică, e acea zonă în care avem și religia islamică, iar Zuleiha este o femeie asiatică. Iar faptul că dintr-o stare subalternă, de sclav, ea se transfomă într-o femeie puternică și independentă, corespunde, cumva, adevărului istoric. Ca exemplu, mă voi referi la bunica mea care a fost deportată ca o fetiță tătăroaică timidă, de 7 ani, spre deosebire de Zuleiha care e adultă, dar, totuși, a plecat copil și s-a întors, după 16 ani de deportare, ca o domnișoară care vorbește o cu totul altă limbă, limba rusă, care a uitat aproape complet limba maternă, destul de emancipată, cu o profesie, și care, după aceea, toată viața sa a lucrat la școală, predând limba rusă copiilor. De aceea, istoria Zuleihăi este mai degrabă despre emanciparea femeilor, dar, în același timp, și despre nașterea principiului feminin în interiorul omului. Pentru că, la începutul poveștii, Zuleiha îndeplinește toate rolurile feminine, fără să fie, totuși, femeie. Ea nu știe ce e dragostea bărbatului, nu știe ce e dragostea copilului, iar, la final, când preia asupra sa funcțiile bărbatului mergând să vâneze în taiga, câștigându-și singură existența, luând decizii independente – dacă să rămână cu un bărbat sau nu –, la sfârșit, deci, în ea se naște și trăiește o adevărată femeie. Și o femeie iubită de bărbat și o femeie-mamă.
...istoria Zuleihăi este mai degrabă despre emanciparea femeilor, dar, în același timp, și despre nașterea principiului feminin în interiorul omului.
• Se poate spune că aceasta este lumea nouă, cea în care femeia poate să aleagă ce viață să aibă și pe cine să iubească? Pentru că, spre deosebire de Murtaza, Ignatov îi lasă Zuleihăi posibilitatea de a-l alege.
Perfect adevărat, tocmai aceasta este pentru ea o eliberare, o descoperire a sinelui. Pentru mine, ca autor, a fost foarte important că Zuleiha să fie cea care ia decizia dacă să rămână cu un bărbat sau nu. Dacă să-l lase pe fiu să plece de lângă ea sau nu. Pentru că acele probleme care apar în fața ei sunt probleme eterne, până la urmă, nu țin de o perioadă istorică. Femeile se cofruntă dintotdeauna cu ele: ce să faci atunci când te-ai îndrăgostit de cine nu trebuie, de un dușman, de exemplu. Să rămâi cu el sau să nu rămâi? Să te sacrifici de dragul copilului sau nu? Și, dacă te sacrifici de dragul copilului, poți după aceea să-i ceri să te răsplătească pentru asta sau nu? Și, până la urmă, eu mi-aș dori ca Zuleiha să răspundă acelor întrebări pe care și le pun femeile astăzi. Adică romanul să fie, pe de o parte, istoric, și, pe de alta, non-istoric. Și corelarea celor două niveluri a fost, probabil, cea mai dificilă în timpul scrierii, pentru că ai, pe de o parte, istoria cu I mare, evenimentele istorice care se petrec și, pe de altă parte, linia psihologică, dramaturgia istoriei, și anume: cum să faci în așa fel încât Istoria mare să facă să avanseze evenimentele în plan dramaturgic, cum să îmbini evenimentele din romanul istoric cu romanul psihologic?
...eu mi-aș dori ca Zuleiha să răspundă acelor întrebări pe care și le pun femeile astăzi.
• Celălalt mare personaj al romanului, Ignatov, este diferit de profilul obișnuit al conducătorului de lagăr comunist, el își pune probleme de responsabilitate și moralitate. Ce mai înseamnă responsabilitatea și moralitatea în această lume nouă, comunistă?
La întrebarea ce este moralitatea și responsabilitatea în noua lume fiecare răspundea în modul propriu. Pentru că exista un răspuns dictat de ideologie și un răspuns personal. Și, foarte adesea, răspunsul ideologic nu corespundea cu răspunsul individual. Și asta se și întâmplă cu Ignatov, în cele din urmă. Ignatov, desigur, este al doilea personaj principal, la egalitate cu Zuleiha. Și, pentru mine, el este întruchiparea acestei idei cu privire la victime și călăi. Pentru că, inițial, el consideră că este de cealaltă parte a baricadei, față de cei pe care-i duce în Siberia. Dar, pe măsură ce avansăm în povestire, cu atât mai mult Ignatov începe să se îndoiască de acest lucru. Și, în cele din urmă, își dă seama că ei sunt de aceeași parte a baricadei. Într-o parte este el, împreună cu toți acești țărani deschiaburiți, iar, de cealaltă parte a baricadei, de fapt, este doar moartea. Aș vrea să arăt că această graniță între călăi și victime era adesea transparentă, poroasă, și cei care erau călăi adesea deveneau victime, iar cei care erau victime uneori fugeau în tabăra călăilor. Ivan Ignatov este rupt între două idei, între două răspunsuri: un răspuns uman și unul ideologic. Pe de o parte, el trebuie să-i păzească pe cei pe care-i duce în Siberia, trebuie chiar să-i omoare, dacă se gândesc să evadeze, dar, în același timp, este nevoit să le dea de mâncare, să le găsească hrană, medicamente, să le asigure un adăpost, și, în cele din urmă, chiar să iasă la vânătoare ca să-i hrănească. Într-un anumit sens, el devine un părinte pentru ei, un apărător, și singura sursă de hrană pentru acești oameni. Și tocmai asta îl ajută, în cele din urmă, să aleagă partea sa umană și să treacă de partea umanității, făcând alegerea finală.
• Mi s-a părut că sunt două feluri de supraviețuire în roman: una este lupta pentru supraviețuirea fizică, hrană, adăpost, medicamente, și cealaltă este supraviețuirea spirituală, prin artă. De exemplu, prin fuga lui Iusuf, fiul Zuleihăi, poate fi văzută arta ca o cale de supraviețuire, de evadare?
Perfect adevărat. Și, în legătură cu supraviețuirea spirituală, rolul principal în roman este jucat de acel grup de intelectuali din Leningrad, așa-zisele „resturi leningrădene”, un grup de oameni de care nimeni n-are nevoie, sunt niște resturi pentru că sunt lipiți la trenul lui Ignatov într-una dintre stații și, în cele din urmă, acești oameni, ridicoli, absurzi, slabi, prost-îmbrăcați, se dovedesc a fi mai puternici decât mulți țărani, ai fi zis adaptați și puternici. Și, în cele din urmă, tocmai acești oameni slabi trupește se dovedesc puternici sufletește și rămân în viață. Aici mi-am permis să mă folosesc de autoritatea auctorială și să-i las în viață pentru că, pentru mine, asta a fost important și din punct de vedere simbolic. Desigur, în viață, lucrurile, probabil, s-ar fi petrecut mult mai tragic și, în realitate, cel mai probabil, acești oameni ar fi murit acolo, în Siberia. Dar, pentru mine, faptul că ei au rămas în viață este foarte important, pentru că dovedește că forța spiritului adesea se dovedește a fi mai puternică decât forța trupească. În ceea ce-l privește pe Iusuf și creativitatea sa, dar și creația pictorului leningrădean care pictează în clubul local ceva care seamănă cu o Capelă Sixtină, pentru mine partea asta de creație este un fel de teritoriu al libertății. Este un spațiu unde au acces doar cei care sunt liberi, care pot crea, și asta este cea mai bună metodă de supraviețuire, de a te păstra pe tine însuți. Și tocmai creația este cea care-l ajută pe Iusuf să evadeze în cele din urmă. Nu la propriu, dar ea îl extrage, îl scoate din acest exil forțat și îi dă o libertate adevărată.
• Apropo de forța artei, studiile dvs. de cinematografie și scenaristică v-au ajutat să creați atmosfera și imagistica romanului?
Studiile de scenaristică m-au ajutat să fac cel mai important lucru: să creez o structură a poveștii, structura compozițională. Pentru că asta nu reușeam inițial să fac, asta mi-a fost cel mai greu. Scrierea romanului Zuleiha deschide ochii a fost, totuși, prima mea experiență literară mare și, neavând experiență, nu reușeam să găsesc, în cantitatea asta mare de eroi, de situații, de subiecte, teme, subteme, care este acel lucru important care îmi va permite să spun o poveste coerentă. Și, de aceea, m-am dus la cursurile de scenaristică tocmai pentru a fi în stare să scriu o poveste coerentă și, având un scenariu scris pentru un film de 3 ore, din acest scenariu am făcut să crească romanul. Cu alte cuvinte, pe acest schelet cinematografic, am făcut să crească carnea literară. De aceea, romanul cu siguranță are o structură cinematografică și, ca să vă dau un mic exemplu, în scenariu știam foarte clar că punctul central, punctul de cotitură, va fi momentul nașterii, momentul când se naște copilul Zuleihăi și hotărăște să trăiască în această lume nouă. Și, pentru ea, ăsta este un adevărat moment de cotitură și este fix la jumătatea scenariului și, tot la jumătatea cărții este și această poveste. Asta s-a păstrat. E drept că în textul literar am îmbinat povestea cu istoria unei alte nașteri, istoria re-nașterii profesorului bătrân de medicină care o ajută pe Zuleiha să nască și, în acest moment, renaște el însuși, eliberându-se de „nebunie” și începând să vadă din nou lumea de-adevăratelea. N-am reușit să convertesc totul din scenariu în proză pentru că, desigur, cinematografia și literatura sunt arte foarte diferite, dar multe scene sunt cu adevărat o prelungire a scenariului cinematografic și aș putea să spun că scenariul este ca o maia din care se naște romanul.
• Deși roman de debut, Zuleiha deschide ochii a avut un mare succes la apariție, fiind lăudat de Ulițkaia și Vodolazkin. Dar se spune că nu primul roman e cel mai greu de scris, ci al doilea. Cât de greu este să scrii după un asemenea succes?
Mulțumesc pentru această întrebare! (râde) Este foarte greu să scrii, într-adevăr, după un asemenea roman, este incredibil de greu! Și acum vorbesc cu atâta ușurință despre asta pentru că am terminat de scris al doilea roman. Și chiar cu două zile în urmă tirajul a fost printat și pe 10 mai o să apară în librării. Dar povestea scrierii acestui roman a fost una foarte dificilă. Pe de o parte fenomenul celui de-al doilea roman este un pas, o treaptă cu care mulți scriitori se luptă. Pe de altă parte, este și o responsabilitate față de cititorii cărora le-a plăcut primul roman. Și e vorba și de un nivel de așteptare care există după primul roman. Toate astea au făcut să-mi fie greu să scriu și, în plus, mai greu a fost și faptul că primul roman mă ținea prinsă și forța lui de atracție era atât de mare încât toate tentativele mele ulterioare de a scrie ceva păreau niște repetiții ale poveștii Zuleihăi. Am avut nevoie de foarte mult timp ca să ies din sfera de atracție a primului roman, să depășesc acele frici pe care le aveam. Și sper că am reușit pentru că îmi dădeam foarte clar seama că-mi propuneam să scriu un cu totul alt text. Și acum acest text e gata. Romanul se numește Copiii Volgăi și spune din nou o poveste umană pe fondul unor evenimente istorice extrem de grave, și anume istoria unui educator de la țară care predă limba și literatura germană. Este povestea unui neamț rus care trăiește în Republica Nemților de pe Volga, pentru că pe râul Volga a existat multă vreme o republică autonomă în care locuiau nemți din Germania, și istoria acestei republici sovietice, împletită foarte strâns cu o istorie umană, este descrisă în al doilea roman al meu, Copiii Volgăi.
Pe de o parte fenomenul celui de-al doilea roman este un pas, o treaptă cu care mulți scriitori se luptă. Pe de altă parte, este și o responsabilitate față de cititorii cărora le-a plăcut primul roman.
• Pare că sunteți foarte atrasă de aceste culturi ale minorităților. Se datorează acest lucru faptului că proveniți dintr-o altă cultură decât cea rusă și anume cultura tătară?
N-aș zice că mă atrag toate minoritățile (râde). Chestia e că cultura rusă, tătară și germană și cele trei limbi, de asemenea, sunt trei limbi și culturi care au avut o influență foarte mare asupra mea. Eu am crescut bilingvă, vorbind tătară și rusă într-o lume biculturală, în Republica Tatarstan, unde rușii și tătarii erau cam 50-50% și unde pe aceeași stradă poți să ai și o moschee și o biserică ortodoxă, dar, cu toate astea, după prima mea diplomă, eu sunt profesor de germană. Am studiat intens limba germana, am lucrat mult cu nemții, știu despre ei, am studiat în Germania și, de aceea, în primul meu roman am doi eroi, o femeie tătăroaică și ofițerul rus, dar, un alt erou important, profesorul de medicină, este un neamț rus. Iar în al doilea roman al meu acțiunea se petrece în această republică germană de pe Volga și eroii sunt nemți, deși cetățeni sovietici, iar un personaj important din roman este un copil al străzii din Kirghizia [Republica Kârgâzstan]. Nu cred că m-aș fi încumetat să scriu despre o altă cultură, dar aceste trei culturi reprezintă un spațiu în care mă simt destul de liberă și cred că sunt îndreptățită pe dinăuntru să vorbesc despre asta.
• Eu voiam să vă întreb în continuare cum este să faci parte din două culturi, dar acum trebuie să vă întreb cum e să faci parte din trei culturi?
Mai degrabă aparțin de două culturi, pentru că cea germană este o limbă învățată, totuși, nu este maternă. În ce privește întrebarea despre două culturi, v-aș zice că locul în care te naști, locul în care crești, el te educă. Eu m-am născut și am crescut în Kazan, care este capitala Republicii Tatarsan, și, pentru mine, ăsta e acel loc care e un fel de simbol al unei conviețuiri pașnice, în primul rând a două culturi, cea tătarăscă și cea rusească, dar și un simbol al toleranței față de celelalte culturi. Procentul căsătoriilor mixte în republică nu s-a schimbat din epoca sovietică și reprezintă 30%, adică fiecare al treilea tătar sau tătăroaică se însoară sau se mărită cu un rus sau o rusoaică. Eu însămi sunt într-o căsătorie mixtă, fratele meu e într-o căsătorie mixtă și aceste căsătorii mixte sunt, probabil, indicatorul cel mai important care poate să spună ceva despre relațiile și întrepătrunderea și inter-înțelegerea culturilor. De aceea, eu percep ambele culturi ca fiind cumva ale mele și pot să spun că, pur și simplu, ne adăpăm din două surse. Sau stăm pe două picioare. Și să stai pe două picioare, te face întotdeauna mai stabil.
• Una dintre cele mai frumoase aspecte ale culturii tătare din care vă trageți este folclorul tătar, care are o mare imporanță în carte și este, pentru cititori, plin de pitoresc. În cel de-al doilea roman mai are folclorul o asemenea importanță?
În al doilea roman folclorul, sau poate mitologia, joacă un rol și mai mare. Și vorbim deja despre o mitologie germană. Dar, în al doilea roman, care sper că o să iasă mai complex și poate chiar mai interesant decât primul, m-a interesat mai mult chestiunea relației dintre mitologia populară germană și o mitologie sovietică, ideologizată. Mi s-a părut interesant să combin aceste două mitologii și, de aceea, în imaginarul personajului principal, un sătean, eroul din poveștile germane renaște în decorațiile sovietice. Și aceste două estetici, estetica întunecată germană și estetica foarte întunecată și dură din epoca sovietică timpurie, se întrepătrund, se schimbă între ele, se înlocuiesc. De asemenea, una dintre întrebările principale ale romanului a fost pentru mine: oare se pot înțelege reciproc două generații? Generația celor care au scris povestea sovietică și, pe de altă parte, cei care au trăit în această fabulă, în acest basm sovietic, și care au fost crescuți cu acest basm? Este oare posibilă această înțelegere reciprocă? Nu e doar despre asta, desigur, dar asta e o întrebare importantă.
• Spre finalul acestui interviu mi-ar plăcea să scriu mai multe și despre cititoarea Guzel Iahina. Ce-i place să citească, care sunt autorii preferați, ce carte are pe noptieră?...
Nu doar pentru că sunt populari în România, dar i-aș numi pe Vodolazkin și pe Ulițkaia ca pe scriitorii contemporani cei mai iubiți. Pur și simplu, am avut foarte noroc că i-am cunoscut și chiar tocmai legat de romanul meu. Dar, chiar și până să scriu acest roman, Vodolazkin și Ulițkaia erau pentru mine, desigur, principalele nume de pe scena literară contemporană. L-aș numi, de asemenea, pe Aleksei Ivanov care s-ar putea să nu fie tradus în română, este un al treilea nume important în literatura rusă. Din literatura clasică, i-aș numi pe Dostoievski, Bulgakov, desigur, Gogol și Hemingway. Iar dacă vorbim despre cărțile copilăriei, atunci cartea principală a copilăriei mele, cea care m-a format, au fost, desigur, poveștile și basmele și, în principal, miturile și legendele Greciei antice. Acum, ce-am pe noptieră? Acolo nu am o carte, am un Ipad în care încarc, evident, o grămadă de cărți pe care le citesc destul de haotic. Când scriam primul meu roman, treabă care a durat doi ani, mi-am limitat foarte mult lecturile, încercam să nu citesc nimic în plus, să nu mă uit la nimic în plus, dar acum am ieșit din postul ăsta și am dezlegare (râde), așa că citesc tot ce prind, inclusiv poate nu cea mai de calitate literatură, mă uit la seriale, la filme, și îmi las mintea să se odihnească.
Nu doar pentru că sunt populari în România, dar i-aș numi pe Vodolazkin și pe Ulițkaia ca pe scriitorii contemporani cei mai iubiți.
• Una dintre cele mai frumoase scene din carte este cea în care Konstantin Arnoldovici, în timpul interminabilei călătorii cu trenul, își scotea în fiecare zi cartea și o citea iar și iar. Știu că nu e ușor de răspuns, dar, dacă ar fi să alegeți o singură carte pe care s-o citiți iar și iar, pe care ați alege-o?
Dacă aveam 10 ani, aș fi spus miturile Greciei antice. Dacă aveam 18 ani, aș fi spus, probabil, operele complete ale lui Dumas. Iar azi, când fac 41 de ani, aș lua pe o insulă pustie cartea lui Jonathan Littell, Binevoitoarele.
© foto: Daniel Anghelescu pentru vertizontal.ro
Cu drag, mă bucur că ți-a plăcut :)
Laura Câlțea
2 mar. 2019
Minunat interviu, mi-a facut bine sa il citesc.
VIOLETA MARINA BOTEA
19 ian. 2020
Foarte tare interviul, multumesc pentru postare.
Raluca
19 feb. 2019