„Băiatul adus de mare” de Garrett Carr (fragment)

O revelație în ficțiunea scrisă în engleză, romanul Băiatul adus de mare al scriitorului irlandez Garrett Carr a fost desemnat cel mai bun debut al anului 2025 (The Observer) și una dintre cele mai bune cărți ale anului 2025 (The Sunday Times). A fost finalist la Kerry Group Novel of the Year Award, An Post Irish Book Awards și British Books Awards, iar în 2026 a primit Prix Littéraire des Ambassadeurs de la Francophonie en Irlande. Până în prezent a fost tradus în douăsprezece limbi.

Ceva nemaivăzut se întâmplă în anul 1973 într-un orășel de coastă irlandez – un bebeluș este adus de valuri pe plaja comunității de pescari, plutind într-un butoi. Ambrose Bonnar, el însuși un venetic în Killybegs, hotărăște să-l adopte. Asemenea bătăii de aripă a fluturelui, ce declanșează uragane, decizia lui ‒ pentru unii, înțeleaptă, pentru alții, nesăbuită ‒ va schimba profund multe vieți și însăși țesătura relațiilor din așezarea de pe malul Atlanticului.

GARRETT CARR s-a născut în Donegal, Irlanda, în 1975. Romanul Băiatul adus de mare (The Boy from the Sea, 2025; Humanitas Fiction, 2026) a fost desemnat de ziarul Observer drept cel mai bun debut al anului 2025 și de Sunday Times una dintre cele mai bune cărți ale anului. A fost finalist la Kerry Group Novel of the Year Award, la An Post Irish Book Awards și la British Books Awards, și a câștigat Prix Littéraire des Ambassadeurs de la Francophonie en Irlande în 2026. A fost tradus deja în douăsprezece limbi. Cartea sa de nonficțiune, The Rule of the Land: Walking Ireland’s Border (2017), a fost aleasă „Cartea săptămânii“ de BBC Radio 4. Garrett Carr colaborează regulat la emisiuni de radio și televiziune, predă scriere creativă la Seamus Heaney Centre de la Queen’s University din Belfast și publică frecvent în The Guardian, The Irish Times, The Economist 1843 și Times Literary Supplement.

Băiatul adus de mare de Garrett Carr (fragment)

Două seri mai târziu, tocmai începeau știrile de la ora nouă, când Joe McGee de la Asociația Pescarilor a ciocănit în ușa familiei Bonnar. Cerul era întunecat. Cădeau stropi răzleți de ploaie și erau rafale puternice de vânt. Christine a rămas în pragul ușii în timp ce Joe îi spunea că Dawn nu întocmise un precontract pentru captură și că nimeni nu-l văzuse și nimeni nu fusese contactat de vreun membru al echipajului de pe vas de patruzeci și opt de ore. 

— Nimeni nu l-a văzut și nimeni n-a fost contactat de niciun membru al echipajului de pe vas de patruzeci și opt de ore, a zis ea. 

El i-a spus că imediat ce se crapă de ziuă va începe o căutare — douăsprezece vase, irlandeze și engleze, erau gata să se implice, iar barca de salvare va începe o căutare sistematică, în grilă, de la est la vest. 

— Căutare sistematică în grilă, de la est la vest, a zis ea. 

Joe făcea o pauză după fiecare frază, iar Christine repeta sec tot ce spusese el. Când n-a mai fost nimic de spus, Christine a privit spre mare și nu doar că a văzut întunericul, ci l-a și simțit: o gaură neagră ce se apropia tot mai tare de ei și mușca din pământul țărmului. Într-un final, avea să ajungă până la ușa lor — așa le fusese scris.

Brendan era cine știe pe unde, așa că Christine era singură. Și-a pus haina și a urcat panta către casa familiei Lyons, cu brațele încrucișate și ploaia biciuindu-i obrajii. Plantația trosnea, în timp ce molizii se umflau, suflați de vânt. În casă, Eunan se afla în fotoliul lui și se uita la știri, iar Phyllis făcea rebusuri din almanahul ei. Dacă Christine ar fi venit aici mai devreme, n-ar fi fost acasă și nu i-ar fi răspuns la ușă lui Joe, dar știa că oricum n-ar fi contat; el ar fi încercat apoi la Lyonși. Phyllis o privea, remarcând probabil brațele inerte ale Christinei, ce-i atârnau fără vlagă pe lângă corp, și fața căzută a acesteia. Draperiile erau trase, căldura dată la maximum și, datorită pereților galbeni, încăperea arăta ca o peșteră, prea înăbușitoare, dar un loc perfect în care să se culcușești. Christine a fost tentată să se strângă cu genunchii la piept pe covor chiar atunci, pe loc, dar a rămas în picioare și a zis:

— Nu se știe nimic despre Dawn.

Phyllis a stins televizorul și a plecat să pună ceainicul pe foc. Eunan a continuat să se uite spre ecranul ce se întuneca definitiv, dar nu s-a plâns, așa că probabil auzise și înțelesese cuvintele lui Christine. Ea a adus taburetul din colț, l-a pus chiar în fața tatălui ei și s-a așezat pe el, cu capul cu câteva degete mai jos decât al lui. Taburetul era pe vremuri parte din aranjamentul de relaxare al lui Eunan, însă acum avea nevoie de contact cu solul și oricum părea prea fragil pentru taburet; dacă-și ridica picioarele, probabil îi trosnea vreun os. Viața din el continua să se scurgă încet, uita cuvinte și începuse să-i tremure maxilarul inferior. Christine s-a aplecat în față; și-a ridicat chipul spre al lui.

— Nimeni n-a auzit nimic de ei de zile întregi, a zis. Cred că s-au rătăcit.

Mintea lui Eunan încetase să mai perceapă orice urmă de nuanță pe care o percepuse vreodată și viața era acum pentru el ceva pur mecanic, animat de automatisme lipsite de orice gând, și el credea că așa e pentru toată lumea. Eram presetați să căutăm condiții tolerabile și să ne reproducem și cam asta era tot. Se întâmplau lucruri rele, dar nu trebuia să te superi  supărarea ta împiedica mașinăria să funcționeze. Eunan nu putea să se gândească decât la un singur lucru: pescarii se înecau adesea, cunoșteau riscurile și ei și nevestele lor, și oricum, ce căuta Ambrose atât de departe în larg cu un vas ca Dawn? Cu toate astea, Eunan avea atâta minte cât să știe că nu se cuvine să spună asemenea lucruri. Cel mai bine era să tacă, și asta a și făcut.

Christine a ridicat privirea și Phyllis stătea în pragul ușii, privindu-și sora încercând să obțină o reacție de la el. Christine și-a strâns buzele până când i-au dispărut; a privit-o cu ochi mari și abătuți. 

— Îl culc și pe urmă mergem la tine, a zis Phyllis.

Pe drumul de întoarcere, Christine și Phyllis au văzut că absolut toate becurile din casa Bonnar erau aprinse, iar lumina din ferestre se răsfrângea pe pământ și peste cele câteva mașini parcate. Surorile s-au privit una pe alta. Ușa de la intrare era deschisă și în sufragerie se mișcau trei sau patru siluete. S-au întâlnit cu Noreen Coyle pe hol, cu mătura în mână; femeia a lăsat mătura să cadă, ca s-o poată îmbrățișa pe Christine.

— Am făcut curat, dar nu ne-am uitat la nimic, a spus. 

În casă, Sheila Gallagher făcea ceai cu pliculețe aduse de ea. 

— Încă mai există speranță, a zis, strângându-i mâinile lui Christine. 

Era acolo și Mary Breslin, din familia Breslinilor care închiria autobuze, nu a celor care țineau magazinul de feronerie, dar nu mai contează, pentru că la scurt timp a apărut și Mary a celorlalți. Bella Power a intrat în sufragerie.

— Vreo veste? a întrebat și ceilalți i-au zis că nu. 

Nici nu era nevoie să spună Christine ceva; femeile făceau și asta. S-a prăbușit în fotoliul ei și a rămas tăcută. Bella s-a uitat spre fereastra din față. 

— Am să închid draperiile astea, a zis.

Bella nu mai fusese niciodată în această casă și iată că deja se simțea șefă peste draperii, dar Christine s-a supus bucuroasă. 

— E diabolică marea asta, a zis Bella în timp ce desfăcea șnurul. 

Au fost și femei care n-au venit, femei pe care pescuitul le lăsase văduve, ai căror soți sau fii dispăruseră pe mare. Poate că simțeau că apariția lor ar fi fost pentru Christine un semn de rău augur sau pur și simplu nu se simțeau în stare, însă alte femei au tot venit și au plecat întreaga noapte  unele ca să stea căzute pe gânduri cu Christine, altele ca să ajute prin casă. S-au coordonat perfect, asemeni soților lor, aflați în golf, chiar dacă organizarea se făcea în șoapte și cu îngăduință, și nu cu strigăte și cuvinte de batjocură. În general stăteau cu privirea în pământ, scopul lor fiind cel de a se face utile, de a oferi sprijin fără a fi excesiv de prezente. La un moment dat, cineva a început să frece bine cada, iar altcineva, pe treapta de la intrare, să bată covorașul de la ușă. Acasă la Stevie și la Tim aveau loc scene similare. Big Jimmy nu avea familie, dar în cârciumile din oraș băutorii cu ștate vechi au vorbit mult și cu drag despre el.

— Și tocmai acum, când își luase și el săracul televizor color, a zis Manus McManus.

Băiatul adus de mare de Garrett Carr, Ed. Humanitas Fiction, traducere de Vali Florescu, 2026, colecția „Raftul Denisei”