După Kitchen, care s-a bucurat de succes la nivel internațional, sub semnătura scriitoarei japoneze Banana Yoshimoto apare un roman intim despre regăsire, iubire și vindecare. Moshi-moshi este o explorare emoționantă a relațiilor de familie și a felului în care oamenii, tabieturile și micile bucurii ale fiecărei zile ne pot reda pacea interioară.
După moartea misterioasă a tatălui ei, muzician îndrăgit, Yotchan părăsește casa părintească și se mută în Shimokitazawa, un cartier boem din Tōkyō, cu străduțe înguste, buticuri cochete, cafenele tradiționale și o comunitate artistică efervescentă. Aici ar vrea să-și clădească o nouă viață, însă lucrurile iau o turnură neașteptată când mama apare în apartamentul fiicei. Cele două ajung astfel să împartă nu doar un spațiu restrâns, ci și încercarea de a-și regăsi locul într-o lume alterată de pierdere. Iar când visele încep să se amestece cu realitatea, o simplă coincidență capătă o semnificație pe care Yotchan nu o poate ignora. În Moshi-moshi, ceea ce pare să-i condamne pe oameni la singurătate ajunge să-i aducă mai aproape. Iar Banana Yoshimoto face să încolțească tandrețea chiar din cenușa pierderii.
BANANA YOSHIMOTO (pe numele adevărat Mahoko Yoshimoto), fiica unui scriitor și critic literar influent în Japonia anilor 1950–1960, s-a născut în 1964, la Tōkyō. A absolvit Universitatea Nihon, specializarea literatură, și a început să scrie încă din perioada studenției. În 1986 publică nuvela Umbra razei de lună (Mūnraito Shadō), care atrage atenția criticilor și este distinsă cu Premiul Izumi Kyōka pentru literatură.
În 1987, la numai douăzeci și trei de ani, îi apare primul roman, Kitchen (Kitchin; Humanitas Fiction, 2024), care devine rapid bestseller internațional. Pentru acest debut i se acordă Premiul Kaien pentru noii scriitori, iar în 1988 este nominalizată la Premiul Yukio Mishima. În 1989, romanul primește Premiul Ministerului Educației pentru încurajarea tinerilor artiști și este ecranizat de două ori, atât pentru televiziune, cât și pentru marele ecran.
În 1989 publică Tsugumi (Tsugumi), un roman care îi aduce Premiul Yamamoto Shūgorō. În 1994 apare romanul Amrita (Amurita), iar în 1995 câștigă Premiul Murasaki Shikibu pentru literatură, urmat de Premiul Fendissime în 1996. De asemenea, publică alte volume importante precum N.P. (Enu Pī), Șopârlă (Rizādo) și Lacul (Mizūmi).
În 1999 câștigă Premiul Maschera d’argento, iar în 2000 e premiată cu Bunkamura Deux Magots și îi apare romanul Viața lui Daisy (Deijīzu Raifu), pentru care este anunțată o adaptare anime în 2026. În 2010 publică Moshi-moshi (Moshi Moshi Shimokitazawa; Humanitas Fiction, 2026). În 2011 i se acordă, în Italia, Premiul Capri. Cărțile sale au fost publicate în peste treizeci de țări și vândute în milioane de exemplare în întreaga lume.
Moshi-moshi de Banana Yoshimoto (fragment)
Într‑un fel, mă consideram norocoasă. Dacă m‑aș fi gândit că e o corvoadă să speli vase, că e un chin să mă trezesc cu noaptea‑n cap, că e obositor să stau în picioare de dimineața până seara sau că nu e tocmai ușor să pregătesc ingredientele ca la carte înainte să mă apuc de gătit, nu i‑aș fi spus asta niciodată, dimpotrivă, aș fi făcut tot posibilul să nu depind de nimeni și mi‑aș fi deschis propriul restaurant, care, probabil, ar fi dat faliment destul de repede. Era ceva în mine, un mușchi emoțional care‑mi creștea pe dinăuntru și care mă făcea să apreciez și mai mult talentul cu care era înzestrată Michiyo‑san.
De când venisem în Shimokitazawa încercasem să fiu mai sinceră cu mine însămi, să fiu mai cu picioarele pe pământ. La început, privisem totul cu uimire, ca orice turist, însă acum vedeam cum las urme clare, multe și tot mai dese pe solul pe care călcam.
Cu fiecare drum, pașii mi se împlântau și mai adânc în pământul de aici și un întreg oraș prindea contur pe dinăuntrul meu. Creșteam laolaltă amândoi – și eu, și orașul. Dacă eu n‑aș mai fi fost, rămânea în locul meu orașul. Am descoperit această formă de iubire în Shimokitazawa, nu în cartierul unde venisem pe lume.
În Meguro nu fusesem niciodată independentă. Bineînțeles că, dacă m‑aș întoarce acolo, aș fi copleșită de un val de tristețe și de nostalgie, dublat însă de o senzație de sufocare și de un întuneric pe măsură. După ce durerea pierderii tatălui meu se va mai fi alinat, probabil că mă voi gândi la Meguro ca la locul unde m‑am născut și de care aparțin. Cu siguranță va veni și ziua aceea. În Shimokitazawa nu mai trebuia să mă mint, mama nu mai era nici ea nevoită să se amăgească în vreun fel. Fiecare trăia și respira în propriul ritm.
Dacă ar fi fost și tata cu noi! Din păcate, știam că e un vis care nu se va împlini în veci. Am simțit cum lacrimile îmi împăienjenesc ochii și mi‑am mutat privirea pe fereastră, spre strada Chazawa și spre cei care treceau liniștiți încolo și încoace.
Ce bine ar fi fost să fim iar împreună! Tata, eu, care de‑abia învățam să pășesc prin viață, în ciuda durerilor de spate, a pielii descuamate de pe degete și a transpirației, luptându‑mă să le câștig încrederea oamenilor, și, bineînțeles, mama, care își dorea cu disperare să iasă din rolul de cucoană simandicoasă și să‑și recapete veselia și simplitatea. Ar fi fost o adevărată binecuvântare pentru toți trei!
Cât suntem în viață, corpul e primul care își revine, care știe să se ridice de jos. E uimitor cum ne sare mereu în ajutor și ne trage după el.
Se prea poate ca exact în acest moment mama, flămândă și obosită, să fie deja în ceainăria japoneză unde își găsise de lucru, mișcându‑se în moduri în care nici ea nu bănuia vreodată că știe să se miște – încet, în ritmul dictat de metabolism, primenindu‑și fiecare celulă din organism, lăsându‑l pe tata în urmă cu fiecare pas înainte.
Era un adevăr dureros, dar el nu mai făcea parte din viețile noastre de zi de zi. Peste șase luni aveam să mă aflu într‑o țară necunoscută, bucurându‑mă de o serie de experiențe inedite, în căutare de noi gusturi și arome.
Bineînțeles că nu se va schimba chiar totul. Culorile, mirosurile, gusturile și locurile dragi vor rămâne mai departe în mine, dar nu ca percepții, ci ca amintiri. De pildă, nu voi mai putea niciodată să adulmec spinarea tatei, dar, cel puțin, îmi puteam aminti senzația resimțită când îi inspiram mirosul.
Când pierzi ceva, e bun pierdut și gata. Nu se mai întoarce niciodată.
În schimb, am descoperit cum miroase strada Chazawa pe timp de ploaie – un amănunt care îmi scăpase până atunci. Știam pe de rost cum arată partea de sud a cartierului în zilele senine. Remarcasem atmosfera de pe străzile comerciale încă de când mă îndreptam spre gară în zarva tinerilor care discutau aprins între ei.
În urmă cu șase luni nu‑l cunoșteam pe Shintani, chiar dacă el auzise câte ceva despre mine.
Mă tot chinuisem să‑l uit pe tata și să privesc spre viitor, dar, în ciuda eforturilor mele, corpul, mai deștept decât mine, își trăia clipa, contopindu‑se cu prezentul. Nu puteam da vina numai pe tata că se lăsase târât în lumea morților. Era ceva defazat în mine care rămăsese în urmă, fără să țină pasul cu realitatea – un fel de excrescență care continua să existe cuibărită undeva, în străfunduri, mișcându‑se cu o viteză total diferită de a mea.
Moshi-moshi de Banana Yoshimoto, Ed. Humanitas Fiction, 2026, trad. rom, Raluca Nicolaie, col. „Raftul Denisei”
Scrie un comentariu