„Verișoarele” de Aurora Venturini (fragment)

„Un roman pătimaș, genial.“ – Enrique Vila-Matas
Premio Nueva Novela Página/12. Premio Otras Voces,Otros Ámbitos.

Verișoarele este povestea unor femei dintr-o familie săracă din La Plata, Argentina, pe care viața le asaltează cu tot felul de încercări — avorturi ilegale, pierderi de sarcină, abuz sexual —, poveste spusă insolit de Yuna. Aceasta din urmă ajunge pictoriță de succes și are norocul de a-și câștiga singură independența, reușind astfel să-și ajute familia. Vechile istorii fanteziste ale cartierului, ale familiei, sexualitatea feminină, răzbunarea și nestatornicia socială sunt explorate prin artă și analizate de vocea inconfundabilă a Yunei, care privește cu ochi sălbatici lumea în care este obligată să trăiască — o voce unică în literatura contemporană, al cărei stil neconvențional poate fi sincer, brutal, acut, adesea uluitor.

La jumătatea drumului dintre autobiografie delirantă și exercițiu de etnografie intimă, Verișoarele este un roman unic, de o originalitate deconcertantă, o reprezentare literară dusă la extrem, căci pune sub semnul întrebării toate acele lucruri pe care cărțile de obicei le ignoră sau le ascund cu grijă, în tăcere.

„Romanul unor femei care trăiesc viața la extrem, un roman care te face să râzi în hohote în fața provocărilor și a deciziilor insolite... o proză care țâșnește ca sângele.“ - Mariana Enríquez

„Un roman curajos, memorabil, nemaivăzut…“ - El Periódico de Cataluña

„Nu există corectitudine politică, nici supunere în fața regulilor de punctuație; doar mult elan, umor, stil.“ - La Nación

„Plină de umor negru, ultima capodoperă a Aurorei Venturini urmărește firul vieții mai multor femei, într-o poveste despre misoginism și artă.“ - The New York Times Book Review

„Crud și straniu și plin de culoare.“ - Catherine Lacey

Scriitoarea argentiniană Aurora Venturini (1922—2015) a absolvit Facultatea de Filosofie și Științele Educației la Universitatea Națională din La Plata. A lucrat la Institutul de Psihologie și Reeducare a minorilor, unde a cunoscut-o pe Eva Perón, cu care a colaborat și cu care a legat o strânsă prietenie. În 1955, după lovitura de stat din Argentina, s-a exilat la Paris. Acolo obișnuia să participe la întruniri literare și nopți boeme unde i-a cunoscut pe Violette Leduc, Jean-Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Albert Camus, Eugène Ionesco și Juliette Gréco. A scris peste patruzeci de cărți. El solitario (1948), primul ei volum de poezie, a fost distins cu Premio Iniciación, pe care l-a primit chiar din mâinile lui Jorge Luis Borges. În 2007, la vârsta de 86 de ani, a scris Verișoarele (Las primas), care i-a adus recunoașterea criticii și a publicului.

Verișoarele de Aurora Venturini (fragment)

PREFAȚĂ 

Era frig, sau asta reține memoria mea nu tocmai demnă de încredere. Citeam în pat, cu o ceașcă de cafea pe noptieră și podeaua ticsită de manuscrise prinse în coperți spiralate pentru Premiul Nueva Novela oferit de ziarul Página/12, care îmi solicitase să fac parte din juriul preliminar al ediției din 2007. Manuscrisul romanului Verișoarele nu semăna cu niciun altul. Fusese scris la mașină — ceva deja ieșit din comun la vremea aceea — și, pentru a modifica erorile de scriere, autorul sau autoarea folosise pastă corectoare, care pe alocuri se întindea și peste cuvintele corecte. Dar nu conta; se înțelegea bine. Prima întâlnire cu naratoarea din Verișoarele m-a zguduit. Sintaxa radicală, care evita punctuația fiindcă „o obosea“, brutalitatea cu care expunea nenorocirile personajelor, felul straniu și nemilos cu care descria familia din roman. „Noi nu eram niște fete obișnuite, asta ca să nu zic că eram anormale“, spune Yuna, povestitoarea, o tânără cu probleme cognitive (Aurora nu ar folosi în ruptul capului un termen atât de corect; ea ar spune că Yuna e „tălâmbă“). Sora ei Betina e mută, umblă în scaun cu rotile și suferă de o dizabilitate fizică și mentală profundă, așa că uneori trebuie îngrijită într-un centru special. Un sanatoriu, după cum îl numește Yuna, unde sunt trimise cazurile disperate ca al surorii ei. Și tocmai scena din sanatoriu a fost cea care m-a șocat la început și m-a făcut să-mi spun aproape cu voce tare: „Ce e asta? Cine a scris cartea asta? Ce ne povestește aici?“. Iată scena cu pricina: „Cât așteptam să se termine orele Betinei, mă plimbam pe coridoarele din pandemoniu. Deodată văd un preot însoțit de paracliser. Cineva își dăduse cearșaful, adică sufletul. Preotul stropea cu apă sfințită și zicea dacă ai suflet, Dumnezeu să te primească la sânul lui. Cu cine sau cu ce vorbea? M-am apropiat și am văzut o familie de seamă din Adrogué. Pe o masă am văzut un canelón așezat pe o pernă de mătase. Dar nu era un canelón, ci ceva ieșit dintr-un pântec omenesc, altfel nu l-ar fi botezat preotul. Am întrebat și mi-a răspuns o infirmieră că perechea de vază aducea în fiecare an un canelón la botezat. Doctorul o sfătuise pe femeie să nu mai facă copii, fiindcă nu erau șanse. Dar ei ziseseră că nu pot să nu procreeze, că doar erau buni catolici. În ciuda handicapului meu, știam că asta e o scârboșenie, dar nu puteam s-o spun. În seara aia n-am putut să mănânc de scârbă“. 
 

Am terminat romanul și cred că a doua zi am sunat-o imediat pe Liliana Viola, și ea membră a juriului preliminar, ca să-i descriu uimirea, confuzia și admirația pe care le simțeam. Oare chiar aveam în față un roman genial? Ce îl făcea atât de special: riscurile pe care și le asuma textul, excentricitatea lui sau senzația că nu se mai publicase nimic asemănător? Sau poate vocea aceea venită dintr-un loc necunoscut? Cine putea fi autorul sau autoarea? Liliana citise și ea Verișoarele și o încerca aceeași stare de fascinație și nedumerire. Cred că știam amândouă că, dacă juriul înțelege cât de radicale sunt povestea și textul, are șanse mari să câștige. Și a câștigat. 
 

Aurora Venturini avea optzeci și cinci de ani când a obținut Premiul Nueva Novela oferit de Página/12. La ceremonia de decernare a apărut cu o atitudine punk, trupul subțirel și chipul insolit, brăzdat de un aer de batjocură amestecată cu candoare — sub tăișul malițios al ochilor mici, negri și iscoditori —, și a spus: „În sfârșit, un juriu onest!“. I se publicaseră deja zeci de cărți. Era peronistă, prietenă cu Evita, fusese exilată la Paris după lovitura de stat din 1955, iar în Franța se împrietenise cu Violette Leduc și îi cunoscuse pe existențialiști. Circulă multe mituri legate de ea, se tot adună unul după altul, iar pe timpul vieții s-a îngrijit să le hrănească: Aurora vedea fantome încă din copilărie; fusese prietenă cu Victoria Ocampo și cu Borges când locuise în Buenos Aires (vreme de șaptesprezece ani, fiindcă în restul timpului a trăit în La Plata); era grafomană; ținea păianjeni pe post de animale de companie; când a căzut din pat și a fost internată la spital cu toate oasele rupte, a vizitat Infernul, și de atunci a legat o prietenie strânsă cu un preot exorcist. Nu prea contează cât adevăr și câtă minciună era în toate astea, printre altele, pentru că avem certitudinea cărților ei, majoritatea publicate la edituri independente și câștigătoare ale unor premii municipale, toate neobișnuite și toate obsedate de un singur subiect: familia. 
 

Verișoarele este o poveste despre familie și despre femei. Aurora spunea că e un roman autobiografic. „Eu nu sunt foarte familistă, n-am fost niciodată, însă mereu ajung să scriu despre familia mea, sau despre familii în general“, explica ea. „Personajele mele sunt toate monstruoase. Familia mea era foarte monstruoasă. Asta e tot ce știu. Și nici despre mine nu se poate spune că aș fi obișnuită. Sunt o entitate bizară, care nu vrea decât să scrie. Nu sunt sociabilă. Nu mă adun cu alții decât pe 24 decembrie.“ Verișoarele e monologul unei fete idioate, însă în el nu există atât furie, cât mai degrabă neliniște și, mai presus de toate, scârbă. Bărbații din familie sunt absenți; cei care apar sunt niște abuzatori care sfâșie trupurile acelor femei vulnerabile cu indiferența unor ticăloși de duzină. Povestea are loc în anii ’40; mama e profesoară „cu băț arătător“, un rol prestigios pentru o femeie, dar și unul dintre puținele la care poate aspira. Yuna reușește să evadeze din casă, cel puțin la nivel mental, pentru că e pictoriță, are talent și e ajutată de un profesor care o convinge să studieze Arte Frumoase și să-și expună operele. Cu toate astea, rămâne inexorabil legată de corpurile suferinde ale femeilor din familie, de mătușa Nené, de verișoarele Carina și Petra, de blajina Rufina, de întunericul casei aceleia suburbane, unde totul e trist, iar sora ei Betina se plimbă vrum vrum în scaunul cu rotile, cu balele înnodate sub bărbie. „Nu m-am putut abține să pictez și niște umbre pentru că port înăuntrul meu atâtea umbre care atunci când mă ostenesc (idem) mă obligă să le revărs în picturi.“ Acest „idem“ face referire la faptul că apariția cuvântului (în acest caz, „a osteni“) e rezultatul unei căutări în dicționar, pentru că Yuna nu are un vocabular foarte amplu și scrie împotriva limbajului, împotriva convențiilor scrisului, folosindu-se de ceea ce-i mai rămâne dintr-o oralitate precară. Cu această precaritate povestește inițierea nu doar a ei înseși, ci și a celorlalte fete, toate disprețuite și folosite de cei din jur. Prima victimă a abuzurilor este Carina, una dintre verișoare, care rămâne însărcinată cu vecinul (un „vânzător de cartofi“), așa că mătușa Nené decretează că trebuie să avorteze. Nu există multe avorturi în literatura argentiniană, iar aici neputința actului clandestin e descrisă cu multă precizie: „A venit doctorița care nu semăna a doctoriță, ci a femeie de rând. A întrebat cine era pacienta și în câte luni la care mătușa Nené i-a răspuns că în trei luni și încă ceva mărunțiș și atunci eu am înțeles de ce se spune că fiecare copil vine pe lume cu pâinea sub braț, dar mătușa Nené, care avea zile când nu mânca din lipsă de bani, nu se îngăduia să-l ierte pe prunc nici pentru mărunțișul pe care-l aducea cu el. Intrați a zis doctorița și Carina a intrat tremurând. Mătușa a întrebat dacă poate să intre și ea, dar doctorița a zis că nu și a închis ușa care ne despărțea. S-a întețit hârjâitul metalic al instrumentarului“. Avortul Carinei nu sfârșește bine, dar n-am să spun mai multe aici. Doar că Petra, sora Carinei și o tânără liliputană care lucrează încă din adolescență ca prostituată, o să-l răzbune la un moment dat. Verișoarele Yuna și Petra sunt aliate și încearcă să oprească lanțul abuzurilor la care sunt supuse și ele, însă nimic nu e suficient în acest roman pesimist și neîndurător, fără eroine bine deslușite, un roman al unor femei care trăiesc viața la extrem, bolnave, obsesive, maltratate. Aurora Venturini era fascinată de umorul negru, de cruzime și monstruozitate: se considera ea însăși anormală și credea într-o literatură diformă, dar și ludică, pentru că Verișoarele e un roman care te face să râzi în hohote în fața provocărilor și a deciziilor insolite pe care ți le prezintă. Corpuri duse la limita rezistenței și o proză care țâșnește ca sângele. Cu Verișoarele, Aurora Venturini a obținut notorietatea pe care o căutase toată viața și pe care a savurat o cum știa ea mai bine: arătându-și cicatricile de femeie monstru care s-a creat pe sine cu o luciditate batjocoritoare. 

MARIANA ENRIQUEZ

Verișoarele de Aurora Venturini, Ed. Trei, 2026, trad. rom. Dorina Ivan, col. „Anansi. World Fiction”