„Don Quijote de la Mancha” de Miguel de Cervantes: Nebunul cu cărțile

Lumea spunea că prea multe cărți l-au înnebunit („Din puțin somn și multă lectură, i se uscă creierul, astfel încât își pierdu mințile”). Cavalerul Tristei Figuri devine, astfel, Cititorul absolut, cel care șterge granițele dintre realitate și literatură.

CITITORII EPOCII 

Don Quijote apare într-o Spanie invadată de romane cavalerești și pastorale, pe care Cervantes le ironizează atât de crunt, încât le îngroapă definitiv. A fost un fenomen editorial: șase ediții în primul an, între 8.000 și 12.000 de exemplare vândute, și traduceri rapide în engleză și franceză. Considerat primul roman realist modern, este și un roman metaliterar: „nebunia” lui Don Quijote este provocată de prea multe lecturi, iar Cervantes se folosește de „convenția manuscrisului găsit”(naratorul pretinde că romanul este traducerea unei cronici arabe al cărui autor este Cide Hamete Benengeli, iar în volumul al doilea un personaj citește Don Quijote într-o ediție piratată).

CĂRȚILE EPOCII

Cervantes a avut chiar și un fel de editor – Francisco de Robles, librar și finanțator – care i-a cumpărat drepturile pentru carte, însă asta nu l-a împiedicat să moară sărac. Pe atunci drepturile de autor se vindeau o singură dată, iar veniturile ulterioare reveneau tipografului sau librarului.

Apărut în aceeași perioadă cu Hamlet, cele două opere împărțeau scena literară cu aceleași tipuri de tipărituri și cititori. Astfel, în Spania Secolului de Aur, pe lângă romanele cavalerești, pastorale și picarești care l-au inspirat pe Cervantes, cele mai populare cărți erau Biblia, Cărțile Orelor și diferite alte cărți religioase, cronici istorice și cărți de călătorii (mai ales relatările despre „Lumea Nouă”, cum ar fi Historia verdadera de la conquista de la Nueva España, de Bernal Díaz del Castillo), teatru și poezie.

Pe lângă acestea, alte două tipuri de cărți populare în întreaga Europă erau Artes (bene) moriendi, cărți religioase care te învățau „să mori bine”, apărute după trauma colectivă provocată de Moartea Neagră (ciuma din 1348), și cărțile de embleme, un gen nou, renascentist, apărut în secolul XVI, un fel de iconografii simbolice folosite ca instrumente morale, educative și estetice. Prima asemenea carte a fost Emblematum liber (1531) de Andrea Alciato (populară timp de două secole, a avut peste 170 de ediții), iar cea mai cunoscută a fost Iconologia lui Cesare Ripa (1593), care a devenit manualul de simboluri și alegorii al artiștilor baroci. 

Și Spania avea propriile broșuri populare ieftine, pliegos sueltos sau pliegos de cordel, echivalente pentru chapbooks englezești, bibliothèque bleue din Franța, Volksbücher din Germania sau libri popolari din Italia.

Tipărite în format mic (octavo sau quarto) pe hârtie aspră și adesea ilustrate cu xilogravuri, aceste volume circulau în rândul clericilor, studenților, nobililor, negustorilor, funcționarilor, poeților și actorilor (cititori pentru care lectura tăcută era deja o obișnuință). Totuși, pentru majoritatea oamenilor, lectura colectivă rămânea norma: se citea cu voce tare în taverne, piețe sau case private.

CONTEXT LITERAR ROMÂNESC

Don Quijote apare în același deceniu cu Hamlet  așadar contextul cultural și literar al spațiului românesc este în mare parte același descris la Shakespeare: primele tipărituri în română, activitatea lui Coresi, cărțile populare, cronicile în slavonă, umanismul latin al lui Nicolaus Olahus. Dacă Cervantes ironiza romanul cavaleresc printr-o parodie genială, în spațiul românesc acest gen literar nici nu apucase să se nască. Cărturarii epocii scriau în slavonă sau latină, iar cei care scriau în română scriau despre Dumnezeu și despre faptele voievozilor. Există însă câteva accente specifice acestor ani de la 1600.

Pe plan politic, deceniul este dominat de figura lui Mihai Viteazul (1593–1601), singurul voievod care a reușit, pentru scurtă vreme, unirea celor trei țări românești sub o singură conducere (1600). Moartea lui la Câmpia Turzii, în august 1601, a pus capăt acestui proiect și a deschis o perioadă de instabilitate. O foarte bună contextualizare a acestei perioade este de găsit în romanele Simonei Antonescu, Chiajna din Casa Mușatinilor și, mai ales, Coborârea în cetate (care are chiar și un episod foarte interesant despre cum se producea hârtia într-o moară de hârtie medievală).

Pe plan cultural, tocmai în acești ani se produce saltul de la slavonă la română în istoriografie. Grigore Ureche (cca. 1590–1647), contemporan cu Cervantes și cu Shakespeare, scrie în deceniile imediat următoare primul letopiseț moldovenesc în limba română – o cronică în care apare, pentru prima dată cu claritate, conștiința latinității românilor: „de la Râm se trag”. E primul text în română care poate fi citit ca un fel de text literar, nu doar ca document administrativ sau religios. Operele lui Grigore Ureche reprezintă un prag nou: proza română cu intenție istorică și, implicit, culturală, dar acestea nu ar fi fost posibile fără activitatea lui Coresi, fără cărțile populare, fără întreaga acumulare a secolului al XVI-lea.

UNIVERSUL CĂRȚII

O imagine detaliată și excelent documentată a felului în care arăta lumea cărților și cine erau oamenii cărții în Renașterea europeană se regăsește în volumul Catalogul cărților naufragiate. Fiul lui Columb și aventura bibliotecii universale de Edward Wilson-Lee, povestea lui Fernando Columb, cel care a încercat să construiască o bibliotecă universală, unul dintre cele mai ambițioase proiecte intelectuale ale epocii. Începută ca bibliotecă personală în 1509, Biblioteca Colombina din Sevilla a fost una dintre primele biblioteci publice (după moartea fondatorului, în 1539), alături de Bodleian Library (Oxford, 1602). Însă „public” însemna atunci accesibilă savanților, nu publicului larg.

În ceea ce privește literatura epocii, printre romanele cavalerești care l-au „înnebunit” pe Don Quijote și pe care Cervantes le ironizează în mod direct în celebrul capitol VI al romanului se numără: Amadís de Gaula (1508) și Las Sergas de Esplandián  (1510) de Garci Rodríguez de Montalvo, Don Olivante de Laura de Antonio de Torquemada (1564), Tirant lo Blanch de Joanot Martorell (1490), Caballero Platir de Francisco de Enciso Zárate (1533), Espejo de caballerías de Pedro López de Santa Catalina (1525) și altele precum Historia del Caballero Cifar, Orlando Furioso de Ariosto sau legendele arturiene.

Lecturi complementare despre universul donquijotesc: Meditații despre Don Quijote de José Ortega y Gasset; Viața lui Don Quijote și Sancho de Miguel de Unamuno; Pierre Menard, autor al lui Don Quijote de Jorge Luis Borges; Quichotte de Salman Rushdie, și, pentru fundalul istoric, Magellan de Stefan Zweig.

INTRO

„Într-un sătuc din La Mancha, de-al cărui nume nu țin să-mi aduc aminte, nu-i mult de când trăia un cavaler, din cei cu lancea în panoplie, scutul străvechi, mârțoaga pricăjită și cu ogarul iute de picior.”
(trad. rom. Ion Frunzetti & Edgar Papu)