DESCRIERE
„Nu există nici un ținut geografic la fel de vast și plin de minuni și posibilități precum mintea lui Hamlet”, spune Robert D. Kaplan în minunatul său eseu Gândirea tragică.
Hamlet este cea mai lungă piesă a lui Shakespeare – peste 4.000 de versuri, ceea ce duce o reprezentație integrală spre 4–4,5 ore, motiv pentru care este rareori jucată integral – dar pe care, se spune, toți actorii din lume își doresc s-o joace măcar o dată. Deși dominată de sentimentul irosirii și al pierderii, atât piesa, cât și protagonistul ei sunt extrem de atrăgătoare deopotrivă pentru dramaturgi, actori și cititori. Hamlet este prototipul eroului melancolic renascentist – cel care gândește prea mult pentru a mai putea acționa, tip pe care Dürer îl fixase vizual în 1514, în Melencolia I.
Sursele de inspirație pentru această piesă vin din legenda nordică a lui Amlóði, un prinț danez care mimează nebunia pentru a se răzbuna – ajunsă la Shakespeare prin Gesta Danorum a lui Saxo Grammaticus (unde numele este latinizat în Amlethus) pe care a cunoscut-o, cel mai probabil, prin repovestirea istoricului francez François de Belleforest din Histoires tragiques (legenda lui Amlethus este în vol. V; traducerea în engleză a fost făcută în jurul anului 1559 de Sir Geoffrey Fenton). O altă sursă, deși pierdută, poate fi și o tragedie din 1589 atribuită lui Thomas Kyd (numită Ur-Hamlet; în epocă, Kyd era un autor mai de succes decât Shakespeare), însă în lipsa piesei, aceasta este o ipoteză des contestată.
Hamlet a fost scrisă, cel mai probabil, între 1599 și 1601, iar premiera a avut loc la The Globe, în Londra, în 1600 sau 1601, susținută de trupa Lord Chamberlain's Men (pagina de titlu din First Quarto menționează că piesa fusese jucată „in the City of London: as also in the two Universities of Cambridge and Oxford, and elsewhere”). Celebrul actor Richard Burbage a fost primul Hamlet, iar Shakespeare însuși ar fi jucat Stafia.
În această perioadă statutul actorilor începea să se schimbe: nu mai existau doar trupe ambulante, ci și companii stabile care jucau în clădiri dedicate (precum The Theatre, The Rose sau The Globe în Londra) – semn al unei meserii până atunci marginalizate, care își câștiga încet-încet un loc respectabil. Piesele se jucau ziua, la lumină naturală, iar sala oferea locuri atât pentru clasele de jos, cât și pentru aristocrație, ceea ce făcea din teatru un divertisment aflat la intersecția dintre cultura populară și cea savantă. Publicul era foarte interactiv: reacționa imediat și vocal, mânca și bea (mai ales bere) în timpul reprezentației, iar actorii interacționau cu sala și improvizau pe scenă. Piesele erau acompaniate de muzică – o dimensiune care lipsește de cele mai multe ori din spectacolele de azi. Se estimează că la o singură reprezentație londoneză puteau participa între 1.500 și 3.000 de spectatori.
CITITORII EPOCII
Deși alfabetizarea era încă redusă (în jur de 30% la bărbați și mult mai puțin la femei), scrisul și cititul nu mai erau privilegii ale călugărilor și nobililor. În marile orașe, negustorii, funcționarii și intelectualii formau o nouă clasă alfabetizată, dând naștere primei culturi a lecturii laice din spațiul englez. În Anglia Reformei, lectura devine și un act spiritual și moral: principiul sola scriptura – autoritatea exclusivă a Bibliei în materie de credință – a încurajat traducerea textelor sacre în limbile populare (până atunci, Biblia circula doar în latină, în traducerea Sf. Ieronim, Vulgata, folosită în biserici) și citirea lor directă de către credincioși, stimulând astfel alfabetizarea. În timpul vieții lui Shakespeare, Biblia cea mai citită era încă Biblia de la Geneva (1560), prima Biblie în engleză cu versete numerotate și cu note marginale interpretative. În 1611 a fost tipărită în engleză Biblia Regelui James (King James Bible), care avea s-o detroneze treptat pe cea de la Geneva și să devină, după 1660, versiunea canonică a Cărții Sfinte pentru lumea anglofonă protestantă.
Piesele de teatru erau jucate, dar și citite: exista obiceiul să fie tipărite în ediții ieftine, în format quarto (coală pliată în patru), și cumpărate de spectatori ca amintire a reprezentației. Un quarto costa aproximativ șase pence – cam cât intrarea în galerie la Globe sau o masă modestă la han. Pentru Hamlet există o versiune din 1603, „Bad Quarto" (inexactă, reprodusă din memorie, ~2.200 de versuri), și una din 1604–1605, „Good Quarto" (~3.800 de versuri, bazată probabil pe manuscrisul autorului).
Inima comerțului londonez de carte era St. Paul's Churchyard, curtea catedralei St. Paul, unde se înghesuiau zeci de librării și tipografii – un fel de piață centrală a vieții intelectuale londoneze, locul unde se vindeau, se schimbau și se discutau cărțile. Lumea tiparului era însă strict reglementată: Stationers' Company, breasla tipografilor și librarilor (înființată în 1557), controla tot ce se tipărea în Anglia, iar fiecare carte trebuia înregistrată în registrul său pentru a obține drept de tipar – o variantă timpurie a copyrightului. Aceasta explică de ce unele Quarto-uri Shakespeare apar fără voia autorului: o trupă putea pierde controlul asupra unui manuscris, iar un tipograf îl putea înregistra pe numele său. Pe deasupra, exista și cenzură: piesele treceau prin Master of the Revels, cărțile prin episcopul de Londra, iar subiectele sensibile erau riscante – scena detronării din Richard al II-lea a fost tăiată din primele tipărituri, după ce piesa fusese asociată cu rebeliunea contelui de Essex (1601).
Se citeau atât Biblia și clasicii – Ovidiu, ale cărui Metamorfoze au fost cartea de mitologie a lui Shakespeare, Virgiliu, Seneca, dar mai ales Viețile paralele ale lui Plutarh, un bestseller elisabetan și sursă directă pentru Iuliu Cezar, Antoniu și Cleopatra sau Coriolan –, cât și contemporanii englezi: Marlowe, Ben Jonson, Thomas Kyd. Alături de ei, circulau texte populare: balade, pamflete, almanahuri și romane cavalerești. A fost, de asemenea, o mare epocă a traducerilor: cărțile italiene și franceze ajungeau în versiuni englezești la câțiva ani de la apariție. Shakespeare însuși – care nu călătorise niciodată în Italia, a plasat acolo o bună parte dintre piesele sale inspirat de traducerile făcute în epocă, iar Eseurile lui Montaigne sunt considerate una dintre cărțile sale de căpătâi.
Cititoarele erau mai rare, dar nu absente. Alfabetizarea feminină era scăzută, însă exista o cultură literară feminină prețioasă, mai ales în straturile aristocratice: Mary Sidney, contesă de Pembroke, era poetă, traducătoare și patroană literară; Aemilia Lanyer publica în 1611 Salve Deus Rex Judaeorum, un volum de versuri semnat – raritate la o femeie în epocă; iar Anne Clifford ținea un jurnal minuțios în care înregistra ce citea.
Pentru toți cititorii, indiferent de gen, era frecventă practica „commonplace book”-ului – un caiet personal în care se copiau citate, idei și pasaje memorabile din lecturi, un fel de autobiografie mentală și livrescă. Era o tehnică predată în școli, menționată chiar și în Hamlet: Hamlet însuși scoate un asemenea caiet pe scenă, după întâlnirea cu Stafia („My tables – meet it is I set it down…”; trad. rom. Dan Amedeo Lăzărescu „Să-mi scriu în cartea gândurilor mele...”, I.5).
CĂRȚILE EPOCII
După invenția tiparului (Gutenberg, cca 1450), cărțile s-au răspândit rapid în forme accesibile, precum chapbooks – mici volume populare, tipărite pe hârtie ieftină și vândute de negustori ambulanți (chapmen, de unde și numele tipăriturilor). Conțineau texte religioase, fabule, cântece, basme, sfaturi, pilde sau pamflete. Alături de acestea, almanahurile – gen cu rădăcini în tradițiile astronomice arabe și în calendarele ecleziastice medievale – au devenit unele dintre cele mai populare tipărituri ale epocii. Publicate anual, conțineau calendare, fazele lunii, horoscoape, sfaturi medicale și agricole, profeții, rețete și pilde morale; tipărite pe hârtie ieftină și ilustrate cu xilogravuri, se adresau unui public semialfabetizat – țărani, meșteșugari, negustori, mici funcționari – și s-au răspândit în toată Europa odată cu tiparul.
Distinct de almanahurile propriu-zise, una dintre cele mai răspândite cărți populare ale Renașterii a fost Le Compost et Kalendrier des Bergiers – un compendiu perpetuu (nu anual), un fel de „manual de viață" ce conținea calendar, astrologie, calcul ecleziastic, sfaturi medicale și pilde morale, prezentate ca învățăturile unui înțelept păstor (apărut la Paris în 1491, a fost reeditat până în secolul XVII și tradus în engleză sub titlul The Kalender of Shepherdes). Pentru multe familii, almanahul și Biblia erau singurele cărți din casă, citite cu voce tare în familie sau la taverne – o lectură colectivă, o practică între educație și divertisment.
În vremea lui Shakespeare, cartea tipărită era deja o prezență familiară, deși diferită de cea modernă. Hârtia se făcea din câlți de in și cânepă proveniți din haine vechi, adunate de culegători de cârpe și vândute morarilor de hârtie. Cărțile de lux, precum edițiile in-folio, aveau hârtie fină, coperți din piele și frontispicii gravate, în timp ce volumele populare se vindeau ieftin, adesea fără coperți – doar foi tipărite, ce puteau fi legate ulterior la dorința cumpărătorului. Textele erau tipărite cu cerneală neagră, în fraze lungi și cu puțină punctuație.
Tot în această perioadă apare pagina de titlu modernă, una dintre invențiile discrete ale tiparului renascentist: în cărțile medievale, titlul figura fie la început (incipit), fie la sfârșit (colofon), uneori scris în roșu. Renașterea transformă pagina de titlu într-una separată, cu titlul în caractere mari, numele autorului, locul și anul tipăririi, numele tipografului – adesea însoțită de un frontispiciu gravat cu alegorii sau portretul autorului. E gestul prin care cartea devine un obiect semnat, datat, identificabil.
Târgul de carte de la Frankfurt a început să funcționeze încă din anii 1454 (la doar câțiva ani după Gutenberg) și era cel mai important loc de întâlnire al tipografilor europeni, iar la Oxford, Sir Thomas Bodley a refondat în 1602 biblioteca universității, redeschisă ca Bodleian Library – una dintre primele „biblioteci publice” moderne din Europa.
La șapte ani după moartea sa, Shakespeare a primit o ediție de lux a operelor. În 1623, doi dintre actorii trupei sale – John Heminges și Henry Condell – au strâns 36 dintre piesele lui într-un singur volum, First Folio, în formatul mare și prestigios rezervat de obicei clasicilor latini și Bibliilor. Fără acest gest s-ar fi pierdut definitiv 18 piese, printre care Macbeth, Furtuna, A douăsprezecea noapte sau Iuliu Cezar. Tirajul a fost de aproximativ 750 de exemplare, dintre care supraviețuiesc azi cam 235 (fiecare valorează acum câteva milioane de dolari la licitație). Pagina de titlu poartă portretul gravat de Martin Droeshout – una dintre cele două imagini autentice ale lui Shakespeare –, iar volumul se deschide cu poemul comemorativ al lui Ben Jonson, „To the memory of my beloved, the author Mr. William Shakespeare”, care îl așază pe Shakespeare deasupra anticilor cu versul devenit celebru: „He was not of an age, but for all time!”.
UNIVERSUL CĂRȚII
Viața și opera lui William Shakespeare pot fi descoperite mai întâi în biografiile și studiile clasice: Shakespeare. Lumea ca o scenă de Bill Bryson, Will in the World și Hamlet in Purgatory de Stephen Greenblatt, 1599: A Year in the Life of William Shakespeare și continuarea ei 1606: The Year of Lear de James Shapiro, Shakespeare: The Invention of the Human de Harold Bloom – un studiu controversat, dar fundamental, despre felul în care Shakespeare a „inventat" subiectivitatea modernă –, Shakespeare, contemporanul nostru de Jan Kott sau, dintre titlurile mai recente, Ăsta-i Shakespeare de Emma Smith.
Există apoi o întreagă reinterpretare literară modernă a lumii lui Shakespeare: Hamnet de Maggie O'Farrell (despre fiul de unsprezece ani al dramaturgului, mort prematur), Ochii doamnei mele de Anthony Burgess (un roman despre viața amoroasă a lui Shakespeare), Coajă de nucă de Ian McEwan (reluare a lui Hamlet, povestită de un făt în pântecele mamei sale), Nebuni și muritori de Bernard Cornwell, Dacă am fi ticăloși de M.L. Rio și, ca proiect literar de anvergură, seria Hogarth Shakespeare (din 2015), în care romancieri contemporani au rescris câte o piesă shakespeariană: The Gap of Time (2015), Jeanette Winterson după Poveste de iarnă (rom. O paranteză în timp, trad. Vali Florescu); Shylock Is My Name (2016) – Howard Jacobson după Negustorul din Veneția (rom. Shylock este numele meu, trad. Dana Crăciun); Vinegar Girl (2016) – Anne Tyler după Îmblânzirea scorpiei (rom. Scorpia, trad. George Volceanov); Hag-Seed (2016) – Margaret Atwood după Furtuna (rom. Pui de cotoranță, trad. George Volceanov); New Boy (2017) – Tracy Chevalier după Othello (rom. Băiatul cel nou, trad. Vali Florescu); Dunbar (2017) – Edward St Aubyn după Regele Lear; Macbeth (2018) – Jo Nesbø (trad. rom. Ivona Berceanu); Hamlet de Gillian Flynn era programat pentru 2021, dar proiectul nu a mai fost realizat.
Dintre clasicii contemporani cu Shakespeare, în spațiul european continental circulau Gargantua și Pantagruel de François Rabelais (1532–1564); Principele de Niccolò Machiavelli (scris în 1513, publicat postum în 1532); Utopia de Thomas Morus (1516); Eseurile lui Michel de Montaigne (1580–1588); Don Quijote de Miguel de Cervantes (Partea I, 1605; Partea a II-a, 1615); Ierusalimul eliberat de Torquato Tasso (1581); Lusiadele lui Luís de Camões (1572).
CONTEXT LITERAR ROMÂNESC
În această perioadă în spațiul românesc avem o limbă atestată – Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung (29/30 iunie 1521), primul document scris în limba română, cu alfabet chirilic –, dar nu încă și o literatură propriu-zisă. Există însă manuscrise copiate de mână și anluminate (în slavonă, limba bisericească și de cancelarie a vremii), iar după 1508 și tipărituri produse pe teritoriu românesc. Scrierea de mână și miniaturile sunt atestate încă din secolul al XIII-lea, iar în secolul XV avem mărturii ale unor școli caligrafice și miniaturistice precum cea de la Tismana, unde a fost realizat Evangheliarul lui Nicodim (1404–1405, în slavonă), sau cea de la Mănăstirea Neamț, unde Gavriil Uric a scris și pictat un Tetraevangheliar (1429), păstrat astăzi la Biblioteca Bodleiană din Oxford (în slavonă, cu text grecesc adăugat ulterior).
Introducerea tiparului în spațiul românesc o datorăm voievodului Radu cel Mare (1495–1508), care a înființat prima tipografie la Mănăstirea Dealu, lângă Târgoviște. Aici a publicat ieromonahul Macarie primele cărți tipărite pe teritoriu românesc: Liturghierul (1508), Octoihul (1510, care conține și prima xilogravură realizată în Țara Românească) și Tetraevangheliarul (1512). Erau cărți bisericești, tipărite în slavonă, încă nu în română.
Limba română își începea însă drumul scris în paralel, mai întâi în manuscris: din ultimele decenii ale secolului al XV-lea și prima jumătate a secolului al XVI-lea ne-au rămas așa-numitele texte rotacizante – manuscrise descoperite în nordul Maramureșului și al Moldovei, în care apare un n intervocalic transformat în r (de unde denumirea de „rotacism"). Acestea sunt primele traduceri biblice în românește: Codicele Voronețean (cuprinzând Faptele Apostolilor), Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voronețeană și Psaltirea Hurmuzaki – cele mai vechi mărturii ale unei culturi scrise în limba română, dinaintea tiparului.
Primul tipograf care a publicat în românește (și tot cărți bisericești) a fost Filip Moldoveanul, la Sibiu, unde au apărut Catehismul de la Sibiu (1544, pierdut, atestat într-o mențiune din 1546), un Tetraevangheliar slavon (1546) și un Tetraevangheliar slavo-român (1551–1553). Cel mai celebru tipograf al vremii a fost însă diaconul Coresi, activ la Brașov între 1559 și 1583 – nu doar tipograf, ci și editor. Cărțile lui au stat la baza limbii literare românești: Catehismul (1559), Tetraevanghelul (1561), Apostolul (1563), Liturghierul și Psaltirea (1570), Cazania (1581). Publicate în graiul muntean vorbit în regiunea Târgoviște–Brașov, au avut o circulație răspândită, ceea ce a făcut ca limba lor să stea la baza românei literare moderne. În 1582, la Orăștie a apărut prima traducere în românește a unor cărți din Vechiul Testament (Geneza și Exodul): Palia de la Orăștie (moment de sincronizare cu mișcarea Reformei europene, care impunea Biblia în limbile populare).
În paralel cu literatura religioasă în slavonă și română, istoriografia epocii rămâne aproape exclusiv în slavonă, scrisă de călugări-cronicari în mănăstirile Moldovei. Cronicile secolului al XVI-lea – ale lui Macarie (episcop de Roman, cronică 1504–1551), ale lui Eftimie (1541–1554) și ale lui Azarie (1551–1574) – continuă tradiția cronicii anonime moldovenești, înregistrând istoria Țării Moldovei de la Ștefan cel Mare până spre sfârșitul secolului. Saltul la limba română în istoriografie se va produce abia cu Grigore Ureche (cca. 1590–1647), contemporan al lui Shakespeare, autorul primului letopiseț moldovenesc scris în românește.
În același timp, există o latură umanistă a culturii românești, scrisă mai ales în latină – limba europeană a învățaților Renașterii – sau în alte limbi de cultură (greacă, italiană, germană). Cel mai important reprezentant al acestei tradiții a fost Nicolaus Olahus (1493–1568), născut la Sibiu și care a scris în latină, în spirit erasmian, două lucrări istorico-geografice esențiale: Hungaria (1536), o descriere a regatului maghiar, și Atila (1537), o istorie a lui Atila Hunul. A întreținut o corespondență prietenească cu Erasmus de Rotterdam, pe care îl admira.
Pe lângă cărțile bisericești și operele savante, în spațiul românesc circulau și cărți populare și cărți de înțelepciune răspândite în tot spațiul european – adesea în versiuni manuscrise, copiate și recopiate de călugări sau de copiști laici. Dintre cărțile populare făceau parte Alixăndria (versiunea românească a Romanului lui Alexandru atribuit lui Pseudo-Callisthenes, compilație de legende despre expedițiile lui Alexandru Macedon redactată în jurul secolului al III-lea d.Hr.; traducerea în română este atestată în prima jumătate a secolului al XVI-lea), Fiziologul, Esopia, Varlaam și Ioasaf, Bertoldo. Cărțile de înțelepciune erau culegeri alcătuite de călugări, dar destinate cititorilor laici, cu maxime, pilde și povestiri morale: Albina, Dioptra, Floarea darurilor. Cea din urmă este traducerea volumului italian Fiore di virtù al călugărului Tommaso Gozzadini (sec. XIII); cel mai vechi manuscris românesc păstrat (slavo-român, de la Putna) al acestei cărți datează din secolul al XVI-lea, iar circulația ei devine intensă după 1701, când e tipărită la Snagov de Antim Ivireanul.
La nivel cult, în bibliotecile transilvănene circulau și tipărituri occidentale: cel mai vechi incunabul păstrat pe teritoriul actual al României, aflat la Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia, este Naturalis Historia a lui Pliniu cel Bătrân, tipărită la Veneția în 1469.
INTRO
„– Cine-i?
– Ba, să-mi răspunzi tu mie! Stai! Parola!
– Trăiască regele!”
(trad. rom. Dan Duțescu & Leon Levițchi)
„– Cine-i acolo? Spune!
– Nu! Mie se cade să-mi răspunzi!
– Trăiască regele!”
(trad. rom. Dan Amedeo Lăzărescu)
Scrie un comentariu