Sofia Andruhovîci, una dintre cele mai importante voci ale literaturii ucrainene contemporane, scriitoare apreciată în străinătate, a fost recent publicată în premieră în limba română, cu cel mai cunoscut roman al său: Amadoca. Ediția românească apare în cadrul imprintului Anansi. World Fiction de la Editura Trei, în traducerea lui Mihai Hafia Traista.
Roman dens şi remarcabil atât ca structură, cât şi ca impact, Amadoca reprezintă o meditație tulburătoare despre memorie și identitate, un poem al rătăcirii și al regăsirii, în care dragostea devine ultimul liman al unei istorii sfâșiate.
„Este o mare onoare pentru mine să știu că, de acum înainte, romanul meu Amadoca va fi disponibil în limba română – limba vecinilor noștri apropiați, care ne-au fost alături și ne-au sprijinit încă din primele zile ale războiului Rusiei împotriva Ucrainei. Să ai prieteni ca voi este o adevărată binecuvântare.
România, la fel ca Ucraina, cunoaște și ea prețul umbrelor istorice. Poveștile sunt diferite, dar experiențele din spatele lor sunt similare: amintiri interzise, dureroase, alterate, amintiri estompate care reapar brusc și schimbă vieți.
Vă sunt recunoscătoare pentru deschiderea voastră și sper că acest roman va deveni nu doar o poveste despre pierdere, ci și un spațiu de întâlnire și recunoaștere reciprocă”, le-a transmis scriitoarea Sofia Andruhovîci cititorilor români.
Publicarea romanului Amadoca în limba română reprezintă o ocazie de dialog pe teme importante și extrem de actuale pentru prezentul nostru regional: războiul, trauma, istoria marginală.
„Suntem bucuroși să publicăm în traducere romanul Amadoca, o carte care provoacă la reflecţie şi iluminează un capitol important, dar adesea ignorat al istoriei europene. Îi invităm pe cititori să parcurgă nu doar o lectură captivantă, ci și un traseu de reflecţie asupra a ceea ce înseamnă să rămâi, să uiţi, să te regăseşti”, a declarat scriitorul Bogdan-Alexandru Stănescu, directorul editorial Anansi. World Fiction.
Sofia Andruhovîci construieşte o naraţiune amplă, cu trei mari planuri temporale şi tematice – care acoperă epoca neoclasicismului ucrainean, perioada Holocaustului, epoca modernă a războiului şi memoriei – şi reuşeşte să le aducă într-o formă unitară. „Decizia de a îmbina diferite perioade de timp, teme, abordări narative în Amadoca a fost felul meu de a reconcilia aceste părți disparate şi de a le aduce într-un spaţiu comun”, declara autoarea, imediat după publicarea romanului.
Mutilat, aproape de nerecunoscut, eroul romanului Amadoca a supraviețuit în chip miraculos luptelor din estul Ucrainei. Supraviețuirea e însă o consolare măruntă, căci, din cauza rănilor grave, el și-a pierdut memoria: bărbatul nu‑și amintește cum îl cheamă, nici de unde vine, nu‑și amintește de nimic din viața lui de dinainte. În această stare îl găsește o femeie care, cu răbdare și iubire, îi vorbește despre trecut folosind fotografifii vechi de familie, îmbinând fragmentele împrăștiate pentru a ajunge în cotloanele cele mai ascunse ale minții lui. Se spune că Amadoca a fost cândva cel mai mare lac din Europa, aflat pe teritoriul Ucrainei moderne, consemnat pentru prima dată de Herodot şi reprodus de cartografi pe hărțile medievale timp de câteva secole, până la dispariția lui bruscă. Pornind de la această metaforă a identității pierdute, Sofia Andruhovîci scrie despre influența pe care o pot avea asupra destinului unui om Holocaustul, distrugerea intelectualității ucrainene în timpul represiunilor staliniste și invazia rusească asupra Ucrainei din 2014.
„Adevărul e că nu m-am considerat niciodată autoarea unor «romane istorice». Așa-numitele mele «romane istorice» sunt mai degrabă un exercițiu de imaginație, o fantezie, un experiment”, mai spune scriitoarea.
„Dacă s-a scris vreodată un roman care să redea în forma potrivită istoria Ucrainei cu toată suferința și în toate straturile ei profunde, atunci acel roman este Amadoca.“ - Süddeutsche Zeitung
„Sofia Andruhovîci reușește să cartografieze un secol tumultuos din istoria Ucrainei fără să se lase pradă emoțiilor. În Amadoca nu vărsarea de sânge, nici mitul și nici ideologia, ci iubirea este elementul de coeziune al tuturor poveștilor: iubirea care mistuie sau are șanse de izbândă, iubirea care e prinsă sub jugul politicii și amenință să dispară.“ - Frankfurter Allgemeine Zeitung
„Cititorul rămâne fascinat de bogăția detaliilor, care contrastează cu forma neregulată și fragmentată a romanului. Legătura dintre memoria colectivă și memoria individuală, precum și ficționalizarea ei inevitabilă au fost rareori prezentate atât de rafinat.“ - Die Presse
Sofia Andruhovîci s-a născut în vestul Ucrainei, la Ivano-Frankivsk, în 1982. Este scriitoare, traducătoare și jurnalistă. A făcut traduceri din opera mai multor scriitori, precum C.S. Lewis, J.K. Rowling, Kazuo Ishiguro, Ayn Rand și Tony Judt. A debutat cu proză în 2002, iar notorietatea i-a adus-o publicarea romanului Felix Austria (2014). I-au urmat Amadoca (2020) și Catananche (2024). Amadoca este unul dintre cele mai traduse romane din limba ucraineană din ultimii ani, distins, printre altele, cu Internationaler Hermann-Hesse-Preis (2024). În prezent, Sofia Andruhovîci trăiește alături de soțul și fiica lor la Kiev.
Amadoca, de Sofia Andruhovîci
Părea un lucru inutil: valizele erau pline de gunoi. Gunoi împuțit și putred. În ziua în care au fost duse la depozitele Arhivei, Romana l-a întâlnit pe Bohdan în drum spre metrou.Traversase Piața Sofia și aștepta la semafor să coboare pe strada Sofia până la Maidan. Fulgi rari de zăpadă pluteau prin aer. Rafalele de vânt își schimbau direcția atât de repede, încât fulgii de zăpadă atârnau pur și simplu în lumina farurilor și a lămpilor stradale.
Roma a văzut că șoferul care aștepta la trecerea de pietoni îi zâmbea larg și gesticula, dar ea a continuat să meargă, pentru că niciun șofer cu un zâmbet atât de strălucitor și într-o mașină atât de luxoasă nu i-ar fi putut face ei semne, conform legilor creării universului.
Bohdan a coborât repede din mașină, era doar în cămașă. Fulgii de nea îi cădeau pe guler și imediat se topeau. Ceilalți șoferi, pe care Bohdan îi împiedica să treacă, au început să claxoneze.
Vreți să fiu amendat? a râs, punându-și, cine știe de ce, amândouă mâinile pe umerii ei. Să mergem.
Romana pur și simplu nu a vrut ca această problemă de trafic să se agraveze. Grupul de mașini și oameni care se uitau la ea se înmulțea în întunericul din jur. Ea a devenit pe neașteptate cauza unui blocaj de trafic în centrul orașului. Claxoanele, țipetele, înjurăturile de la ferestrele deschise. Cineva o arăta cu degetul. Un om vulgar, cuprins de furie, a ieșit din Pajero-ul lui și țipa incoerent. Cupola clopotniței catedralei strălucea slab peste tot acest vacarm.
Roma s-a prăbușit pe scaunul de lângă șofer, iar mașina a pornit din loc, lăsând în urmă isteria și rușinea.
Unde să vă duc? întrebă Bohdan. Și care e numele dumneavoastră? Ne-am întâlnit la Arhivă, dar ați fost atât de multe, încât v-am uitat numele.
De ce ați făcut toate acestea? mormăi nemulțumită Roma, deși îi era bine în mașină, scaunul era cald și moale. Îi venea să se adâncească în el și să uite de toate, iar mașina să meargă în cerc, în jurul Catedralei și al Operei, pe lângă Casa Profesorului și Casa Oamenilor de Știință și pe lângă Ambasada Armeniei în Ucraina și pe lângă orice ambasade și case ale oricăror profesori și oameni de știință.
Nu am făcut nimic. Încercam doar să vă salut și v-ați uitat prin mine ca printr-o fereastră. Am adus patru valize cu materiale la Arhivă! Comoara familiei! Am vorbit despre asta cu dumneavoastră, aceasta este munca dumneavoastră de cercetare!
Și de aceea ați lăsat mașina în mijlocul străzii și ați fugit după mine?
Nu vă mai contraziceți cu mine, spuse Bohdan cu răceală în glas.
Afundându-se și mai adânc în scaunul cald, Roma s-a gândit că nu stă deloc în această mașină pentru că îi e bine în ea, ci pentru că în acest fel își putea ușura drumul spre casă, să nu mai ia metroul aglomerat până la Akademmisteciko, să nu mai stea acolo la coadă, în stația de microbuz, înghețând în vântul umed și sufocându se de duhoarea plăcintelor care se vând la taraba de lângă stația de microbuz și să nu stea o oră și jumătate înghesuită de niște tipi în jachete ponosite, fixând cu privirea ceafa unui om cu pielea aspră ca cea a unui animal lipsit de păr. Roma a fost surprinsă să constate că a rămas supusă și tăcută pentru că acest bărbat, atât de neprietenos și brutal, o făcea să se simtă nelalocul ei. Acest disconfort, acest nisip din pantofi, această lenjerie umedă de sub haine îi împiedicau mișcările și o magnetizau. Această stare o slăbea.
Bărbatului nici nu-i trecuse prin gând să o ducă în direcția Klavdievo. A virat de pe Verhnyi Val prin spatele Pieței Jytnaia, cu acoperișul ei ca o trambulină, deasupra foilor de sticlă și basoreliefurilor metalice, o gheretă de paznic goală, în jurul căreia se înghesuiau umbrele negre ale celor fără adăpost. Pereții albi ai Bisericii Mykola Prytyska păreau bombați în umina felinarelor. Bărbatul a oprit mașina lângă trotuar, înainte de a ajunge la Mănăstirea Florivska .
Se pare că sunteți unul dintre puținii oameni din acest oraș în care am încredere, spuse Bohdan, bătând neliniștit cu degetele în volan. La urma urmei, de unde vin eu, încrederea în general îți poate pune viața în pericol.
O privi cu ochii săi expresivi și luminoși și zâmbi amar:
Înțelegeți-mă, vă rog, mâine dimineață mă așteaptă o călătorie. Nu doar neplăcută, ci de-a dreptul dezgustătoare! Și nu știu dacă mă voi întoarce vreodată, știți? Vreau să vă rog să petreceți această seară cu mine. Dacă tot ne-am întâlnit întâmplător.
Observând indignarea pe care Romana o afișa deschis, Bohdan adăugă pe un ton oficial:
Trebuie să mă ajutați să găsesc un lucru valoros. Habar nu aveți cât de valoros este. Nu o pot face fără dumneavoastră.
Am vreo obligație? întrebă Roma râzând scurt, stânjenită.
Ei bine, e o rugăminte, spuse Bohdan, iar tonul lui a devenit brusc jalnic și vrednic de plâns. Nu prea am timp. Voi fi pe drum mâine dimineață. Iar acest lucru este foarte necesar. Necesar, înțelegeți? Nu pentru mine, căci toată chestia asta depășește cu mult ambițiile personale. Face parte dintr-o sculptură, un fragment al unei opere de artă. Trebuie să i-o dau înapoi omului care și a dat viața pentru a salva arta trecutului de la distrugere. Un om care înseamnă mult pentru mine. Și în fața căruia sunt foarte vinovat.
Scoase o țigară dintr un pachet care stătea pe panoul de sub parbriz și începu să o ruleze cu degetele, scuturând tutunul pe pantaloni.
Fumați? o întrebă pe Roma.
Și, fără să aștepte un răspuns, zise:
Eu am renunțat.
După ce a terminat de fumat, în timp ce se chinuia fără succes să deschidă ușa dinspre verandă, încercând pe rând cheile de pe legătură, Romana și a formulat în gând răspunsul că nu-l va putea ajuta, pentru că trebuie să plece, nu e nevoie să o ducă el, deoarece metroul e la doi pași. Mâinile lui Bohdan tremurau.
La naiba, șuieră el printre dinții strânși. Vedeți dumneavoastră, niciodată nu închid ușa asta, nu am folosit această cheie în viața mea.
În cele din urmă, ușa a fost deschisă din interior de un concierge adormit, un bărbat între două vârste, cu rămășițe de păr dezordonat. Bohdan a dat din cap către el, fără să spună nimic și, arătând cu degetul în sus, a intrat primul înăuntru.Au urcat scările largi. Romanei i s-a părut ca fiecare treaptă a scării e de două ori mai înaltă și mai lată decât majoritatea treptelor pe care le urcase până atunci. Își târa cu grijă palma de a lungul balustradei răcoroase.
Pentru fiecare etaj iluminat generos, exista o singură ușă, una pentru fiecare locuință. Lumina se aprindea cu un clic slab, reacționând la mișcările lor. Pe alocuri se vedeau niște luminițe roșii intermitente, ale senzorilor pentru alarme, și camere de supraveghere.
La ultimul etaj, de unde o scară de fier ducea spre pod, Bohdan i-a făcut semn Romei să se oprească cu câteva trepte mai jos și să nu se miște, iar el s-a apropiat de ușa de culoarea oțelului, dintr-un material necunoscut ei, în care se puteau recunoaște în același timp lemn, metal și plastic.
Pentru moment, Romei i s-a părut că Bohdan e beat. Desfăcându-și palmele, el a început să pipăie suprafața ușii de sus în jos, schițând câteva forme și linii, semne secrete. Acest lucru a durat ceva timp, până când, sprijinindu-se pe genunchi și bâjbâind cu degetele pe lângă prag, deodată a mormăit: „Aaa-ha, am găsit“. După aceea, s-au auzit un clic ritmic și mai multe semnale. Bohdan s a ridicat în picioare, a zâmbit triumfător și a întins brațele larg, de parcă ar fi vrut să o îmbrățișeze pe Romana. Roma a observat că ușa era deja deschisă. Prin fanta îngustă strălucea o lumină slabă, galben închis.
Trebuie doar să știi unde să apeși, a explicat Bohdan cu satisfacție. Pentru a deschide ușa și a închide camera de supraveghere.
Au intrat într-un hol, gol și luminos, pe urmă au mers pe un coridor lung, la fel de gol, cu fotografii pe pereți, ca niște pete luminoase. Fotografiile înfățișau chipurile unor oameni mutilați, surprinse în prim plan. Roma s-a uitat peste fotografii în grabă, memorându-le, apoi și-a scos ochelarii. Dar impresiile trecătoare ale portretelor înfiorătoare se imprimaseră deja în mintea ei, în memoria ei: nări în întunericul cărora se vedeau cartilaje ascunse și luceau țesuturile interne, găuri în loc de guri, lipsite de palat, dispunerea haotică a unor părți ale feței, ca în lucrările cubiștilor.
Bohdan a râs și a bătut-o încurajator pe spate.
Ar trebui să vă obișnuiți cu asta. Acesta e apartamentul tatălui meu, care e chirurg plastic. Lucrează în principal cu chipurile oamenilor, un adevărat bijutier. Vedeți cât de mult își poate iubi un om munca.
Roma nu era complet sigură ce emoție răzbate din vocea lui Bohdan: mândrie sau batjocură. El trecea de la portret la portret, privindu-l pe fiecare în parte: Aceste fotografii îi par frumoase, vă vine să credeți?
Amadoca, de Sofia Andruhovîci, Ed. Trei, 2025, trad. Mihai Hafia Traista, col. „Anansi. World Fiction”
Scrie un comentariu