Istoria sexualității trebuia să aibă șase volume. Michel Foucault, unul dintre cei mai influenți gânditori ai secolului XX, nu a mai apucat să scrie decât patru. Doar trei au fost publicate în timpul vieții lui (între 1976 și 1984): Voința de a ști, Folosirea plăcerilor, Grija de sine. Al patrulea volum, Mărturisirile cărnii, a apărut postum în Franța abia în 2018. Pentru prima dată în România va apărea întreaga serie în colecția FilosoFii Academos, în traducerea inedită a lui Bogdan Ghiu.
S-a considerat multă vreme că modernitatea a impus un discurs de cenzură sexuală. Proiectul lui Foucault contrazice această teză. Cum? Demonstrând că, începând din secolul al XVII-lea, în spațiul culturii europene s-a manifestat constant o voință sistematică de a ști totul despre sexualitate prin crearea unui întreg mecanism social de administrare a ei și nașterea unei adevărate „scientia sexualis” – de unde decurge că atât controlul (practica confesiunii, medicina, psihanaliza, dreptul etc.), cât și transgresiunea (literatura erotică) au fost de fapt forme de proliferare, nu de negare a discursului despre sex.
De ce suntem atât de fascinați de sex și sexualitate?
O uimitoare explorare a motivelor pentru care simțim nevoia de a analiza și discuta în mod constant despre sex, precum și o investigare a mecanismelor sociale și mentale ale puterii care ne determină să raportăm întrebările despre cine suntem la felul în care ne concepem sexualitatea.
MICHEL FOUCAULT (15 octombrie 1926 – 25 iunie 1984), filosof, istoric al ideilor, scriitor și critic literar francez, a lăsat posterității o operă cu puternice ecouri în filosofia și istoria științei, în psihanaliză, în sociologie etc.
A absolvit École Normale Supérieure, unde a studiat filosofia cu Merleau-Ponty, și Universitatea Sorbona, obținând pe rând trei licențe: în filosofie (1948), în psihologie (1950) și în psihopatologie (1952). Între 1954 și 1960 a predat franceză la Universitatea din Uppsala, lucrând apoi pentru scurte perioade de timp la universitățile din Varșovia, Hamburg și Tunis. A revenit în Franța, unde a fost mai întâi titular al catedrei de filosofie de la Universitatea Clermont-Ferrand, apoi la Universitatea Paris VIII, iar din 1970 a fost profesor la Collège de France din Paris.
Printre cărțile sale se numără: Nașterea clinicii, Arheologia cunoașterii, Cuvintele și lucrurile, Ordinea discursului, Guvernarea de sine și guvernarea celorlalți, Anormalii etc. De același autor, la Editura Trei au mai apărut Istoria nebuniei în epoca clasică și Discursul filosofic.
Istoria sexualității I, Voința de a ști, de Michel Foucault
(fragment)
1. Incitarea la discursuriSecolul al XVII-lea: acesta ar fi începutul unei epoci a reprimării, caracteristică societăților pe care le numim burgheze, și de care nu ne-am fi eliberat încă, poate, cu totul. A spune sexului pe nume ar fi devenit, începând din acel moment, mai dificil și mai costisitor. Ca și cum, pentru a-l stăpâni în real, ar fi trebuit mai întâi să-l reducem la nivelul limbajului, să-i controlăm libera circulație prin discursuri, să-l izgonim din lucrurile spuse și să înăbușim cuvintele care-l fac prezent într un mod prea sensibil. Și înseși aceste interdicții s-ar teme, s-ar zice, să îl numească. Fără măcar a fi nevoită să-l rostească, pudoarea modernă ar obține să nu se vorbească despre el prin simplul joc al unor prohibiri care trimit de la una la alta: niște mutisme care, prin însuși faptul de a tăcea, reușesc să impună tăcerea. Cenzură.
Or, dacă ne uităm la aceste ultime trei veacuri în neîncetatele lor transformări, lucrurile apar mult diferite: în jurul sexului și cu privire la el, o adevărată explozie discursivă. Să ne înțelegem însă. Este foarte posibil să fi avut loc o epurare — și chiar una foarte riguroasă — a vocabularului autorizat. Este foarte posibil să fi fost codificată o întreagă retorică a aluziei și a metaforei. Noi reguli de decență au filtrat, fără doar și poate, cuvintele: poliție a enunțurilor. Dar și control al enunțărilor: s-a definit într-un mod mult mai strict unde și când nu se putea vorbi despre sex; în ce situații, între ce locutori și în interiorul căror raporturi sociale; au fost stabilite, astfel, niște zone, dacă nu de tăcere absolută, cel puțin de tact și discreție: între părinți și copii, de exemplu, sau între educatori și elevi, între stăpâni și servitori. A existat aici, este aproape cert, o întreagă economie restrictivă. Ea se înscrie în acea politică a limbii și a rostirii — în parte spontană, în parte premeditată — care a însoțit redistribuirile sociale din epoca clasică.
În schimb, la nivelul discursurilor și al domeniilor lor, fenomenul este aproape invers. Cu privire la sex, discursurile — discursuri specifice, diferite în același timp prin formă și prin obiect — n-au încetat să prolifereze: o fermentație discursivă care s-a accelerat începând din secolul al XVIII-lea. Și mă gândesc, aici, nu atât la înmulțirea probabilă a discursurilor „ilicite“, a discursurilor de infracțiune care, fără perdea, numesc sexul pentru a insulta sau a și bate joc de pudori; înăsprirea regulilor de bună cuviință a provocat, din câte se pare, un fel de contra efect, o valorizare și o intensificare a rostirii necuviincioase. Esențială, însă, este înmulțirea discursurilor despre sex în câmpul de exercitare a puterii înseși: incitare instituțională de a vorbi despre el și de a vorbi chiar din ce în ce mai mult; îndârjire a instanțelor de putere de a auzi vorbindu-se despre el și de a-l face să vorbească el însuși în modul articulării explicite și al detaliilor cumulate la nesfârșit.
Să luăm evoluția pastoralei catolice și a tainei penitenței după Conciliul de la Trento. Este voalată încet încet nuditatea întrebărilor pe care le formulau manualele de confesiune din Evul Mediu și a multora dintre cele care continuau încă să fie utilizate și în secolul al XVII-lea. Se evită intrarea în acele detalii pe care unii, precum Sánchez sau Tamburini, le-au considerat multă vreme indispensabile pentru ca mărturisirea să fie completă: poziția fiecăruia dintre parteneri, atitudinile adoptate, gesturile, atingerile, momentul exact al plăcerii — o întreagă parcurgere minuțioasă a actului sexual în însăși înfăptuirea sa. Se recomandă discreție, din ce în ce mai insistent. Este nevoie, în ceea ce privește păcatele împotriva purității, de cea mai mare rezervă: „Această materie este asemenea smoalei care, oricât de grijuliu ar fi mânuită, și chiar atunci când vrem să o aruncăm cât mai departe de noi, continuă să păteze și să murdărească“ . Iar mai târziu, Alfons de Liguori va recomanda să se înceapă — chiar dacă va trebui să se și continue, mai ales cu copiii — cu întrebări „ocolite și un pic vagi“ .
Degeaba însă este periată {châtier} limba. Extinderea mărturisirii, mai ales a mărturisirii cărnii, nu încetează să crească. Și asta pentru că în toate țările catolice Contrareforma face tot ce-i stă în putință să accelereze ritmul confesiunii anuale. Pentru că încearcă să impună niște reguli meticuloase de examinare de sine. Dar mai ales pentru că acordă o importanță din ce în ce mai mare, în penitență — în defavoarea, poate, a altor păcate —, tuturor insinuărilor cărnii: toate gândurile, dorințele, fanteziile voluptuoase, delectările, mișcările îngemănate ale sufletului și ale trupului trebuie să intre, de acum, și cu cât mai multe detalii, în jocul mărturisirii și al direcției de conștiință. Sexul, potrivit noii pastorale, nu mai trebuie să fie numit fără prudență; însă aspectele, corelațiile, efectele lui trebuie să fie urmărite până în cele mai fine ramificații ale lor: o umbră dintr-o reverie, o imagine prea lent izgonită, o complicitate insuficient conjurată între mecanica trupului și complezența spiritului — totul trebuie să fie spus.
O dublă evoluție tinde a face din carne rădăcina tuturor păcatelor și a deplasa momentul cel mai important al actului însuși spre tulburarea, atât de greu de perceput și de formulat, pe care o constituie dorința; căci este vorba de un rău care îl afectează pe om în întregul său și în formele cele mai secrete: „Examinați-vă așadar, cu mare grijă, toate facultățile sufletului, memoria, înțelegerea, voința. Examinați-vă de asemenea cu mare precizie toate simțurile […] Examinați-vă apoi toate gândurile, toate cuvintele și toate acțiunile. Cercetați-vă până și visele, pentru a afla dacă, treji fiind, nu le-ați dat încuviințarea voastră. […] În sfârșit, să nu vi se pară cumva că în această materie atât de sensibilă și atât de periculoasă există ceva neînsemnat și ușor“ . Un discurs impus și atent trebuie așadar să urmărească, în toate meandrele lui, linia de joncțiune dintre trup și suflet: el face să apară, sub suprafața păcatelor, nervurile neîntrerupte ale cărnii. La adăpostul unui limbaj epurat cu mare grijă, astfel încât sexul să nu mai fie numit în mod direct, acesta este asumat {pris en charge}, și parcă vânat, de un discurs care pretinde a nu-i îngădui nici obscuritate, nici răgaz.
Este, poate, pentru întâia oară când se impune sub forma unei constrângeri generale această injoncțiune atât de specifică Occidentului modern. Nu vorbesc despre obligația de a mărturisi infracțiunile față de legile sexului, așa cum cerea penitența tradițională; ci despre sarcina, aproape infinită, de a spune, de a-ți spune ție însuți și de a-i spune altuia, cât mai des cu putință, tot ce poate avea legătură cu jocul plăcerilor, al senzațiilor și al nenumăratelor gânduri care, prin intermediul sufletului și al trupului, au o afinitate cu sexul. Acest proiect al unei „puneri în discurs“ a sexului apăruse, cu multă vreme în urmă, în interiorul unei tradiții ascetice și monastice. Secolul al XVII-lea l-a transformat într-o regulă pentru toți. Se va spune că, de fapt, ea nu putea fi aplicată decât unei elite foarte restrânse; masa credincioșilor care nu mergea să se spovedească decât foarte rar într-un an scăpa unor prescripții atât de complicate. Important însă, fără doar și poate, este faptul că această obligație a fost fixată cel puțin ca punct ideal pentru orice bun creștin. A fost stabilit un imperativ: nu doar de a-ți mărturisi actele ce contravin legii, ci de a te strădui să-ți transformi dorința, întreaga dorință, în discurs. Nimic, atât cât e cu putință, nu trebuie să scape acestei formulări, chiar dacă cuvintele folosite de ea trebuie să fie atent neutralizate. Pastorala creștină a stabilit ca îndatorire fundamentală sarcina de a cerne tot ce are legătură cu sexul prin sita fără sfârșit a vorbirii. Interzicerea anumitor cuvinte, decența expresiilor, toate cenzurile la care este supus vocabularul ar putea foarte bine să nu fie decât niște dispozitive secunde în raport cu această mare constrângere: niște modalități de a o face acceptabilă din punct de vedere moral și utilă din punct de vedere tehnic.
Am putea trage o linie care să lege direct pastorala secolului al XVII-lea de ceea ce a constituit proiecția ei în literatură, mai ales în literatura „scandaloasă“. Trebuie spus totul, nu încetează să repete directorii {de conștiință}: „nu numai actele consumate, ci și atingerile senzuale, toate privirile impure, toate cuvintele obscene […], toate gândurile la care consimțim“ . Sade relansează această injoncțiune în niște termeni ce par copiați după tratatele de direcție spirituală: „[…] istorisirile tale trebuie să aibă cât mai multe și mai clare amănunte […] nu putem să ne dăm seama ce legătură are pasiunea pe care o povestești cu moravurile și firea omului decât dacă nu ne ascunzi nicio împrejurare […] cele mai neînsemnate împrejurări sunt, de altfel, de nesfârșit folos pentru ceea ce așteptăm de la povestirile tale […]“ .
Istoria sexualității I, Voința de a ști, de Michel Foucault, Ed. Trei, 2025, trad. rom. Bogdan Ghiu, col. „FilosoFII Academos”
Scrie un comentariu