„Dezrădăcinații este un roman al memoriei, al exilului interior, în care poveștile se leagă printr-o rețea de destine frânte și căutări obsesive. Sophie, o jurnalistă franceză, investighează o dispariție misterioasă din România anilor ’80, scormonind printre mărturii și secrete în căutarea unor răspunsuri care au întârziat zeci de ani. Și ajunge și ea prinsă într-o structură de legături bazate pe absențe, alături de Ana, familia acesteia și locotenentul Sebastian Popa – cel care a anchetat cazul. Atmosfera rece îți dă acea senzație neliniștitoare că ceva fundamental e greșit, dar nu poți spune exact ce. Ajută la asta și pădurea din Govora – un personaj în sine – care absoarbe, ascunde și conferă poveștii o aură aproape mitologică, amintind de Twin Peaks. Răul din Dezrădăcinații nu aparține unui singur om. E difuz, pretutindeni. În sistem, în ceea ce nu se spune și, cel mai mult, în ceea ce lipsește – dispariția Anei devine un instrument de tortură pentru toți ceilalți. Ceaușoglu speculează cu finețe psihologică, în stil cinematic, fragilitatea oamenilor marcați de această cronologie a absențelor, a căutărilor și încercărilor de a aranja piesele trecutului pentru a umple goluri investigative și identitare. Fără să dau spoilere, spun doar că anumite alegeri pe care personajele le fac uimesc prin cruzimea lor rece, calculată, dezvăluind acte de putere cu impact devastator. Iar asta, în final, te lasă doar cu și mai multe întrebări.
Ca și în Austerlitz-ul lui Sebald și Sfârșitul lui Bartis, și în Dezrădăcinații trecutul e un teritoriu nesigur, obsesiv și obsedant, iar Ceaușoglu îl cartografiază cu o precizie neliniștitoare. Un thriller ambițios, care subliniază că putem fi definiți nu doar de alegerile noastre, ci și de ceea ce am pierdut și de ceea ce nu am fost lăsați să devenim.“ - Livia Ștefan
„O zi frumoasă, dintr-un septembrie neobișnuit de cald, în care n-aveam cine știe ce de făcut și totul era perfect. Ne-am dus la Lactobarul din Sărindar, unde am mâncat cornuri calde înmuiate în smântână acrișoară și am băut lapte cu cacao. Am împrumutat un ziar de la un bărbat cu pălărie, care mânca omletă și bea cafea neagră ,ceea ce aș fi făcut și eu în orice altă zi în afară de asta, în care speram să mă acopere și pe mine mirosul de lapte dulce al pielii celor două, care nici măcar nu-mi mai păreau două, ci una singură. Recunosc că eram geloasă pe relația lor și mi-aș fi dorit să mă vâr și eu în acea piele, așa cum ne băgasem cu o noapte în urmă sub aceeași pătură.“ - Cătălin Ceaușoglu
Cătălin Ceaușoglu s-a născut în 1973 la Râmnicu Vâlcea și trăiește din 1991 în București, unde a urmat cursurile Facultății de Electronică și Telecomunicații. A debutat în 2019 în revista Iocan, iar în 2022 a publicat volumul de proză scurtă Șapte povești care nu se termină bine pentru toată lumea, pentru care a primit premiul Cartea discretă a anului. Texte semnate de el au mai apărut în volumul colectiv Marea degringoladă amoroasă și pe site-ul său: nowherenation.club.
Dezrădăcinații, de Cătălin Ceaușoglu
(fragment în avanpremieră)
Capitolul 55: Domnica Davidescu, la domiciliul său de pe Rue Bouquet, Rouen, 1999
Oh-là-là, c'était mademoiselle Sophie Tobrouk elle-même, i-am spus lui V. după ce am închis telefonul. De când am decis că nu voi mai scrie în română, încerc să folosesc exclusiv franceza. V., însă, dorește să-și conserve vocabularul românesc, așa că se mai întâmplă, dacă suntem doar noi două, ca pe ea s-o ia valul și să-mi spună ceva în română — mai ales când citește presa din țară, pe care încă o primește regulat —, iar eu, dacă nu sunt atentă, îi răspund de asemenea în română. Altfel, mi-a susținut sută la sută decizia, deși nu i-a fost ușor. Ea încă mai scrie corespondențe și eseuri pentru câteva periodice de la București, ca și pentru biroul editorial român al RFI. V. știe că am o slăbiciune pentru mademoiselle Tobrouk, care e realizatoarea mea TV preferată, bien sûr, dar asta rămâne între noi, après monsieur Pivot, și, nu de puține ori, elle me taquine când urmăresc Histoires en Detail. Lăsând gluma laoparte, ea se situează în colțul „analistului pretențios” și consideră că majoritatea subiectelor pe care le tratează emisiunea sunt — și folosesc cuvintele ei — „măcar frivole”. Eu îi contrapun perspectiva romancierului, atras de orice poveste de calitate, cu atât mai mult cu cât este una adevărată. Cum sunt o fire competitivă, mă trezesc deseori purtată în vâltoarea discuției în contradictoriu, aproape de linia roșie a cuvintelor care, odată rostite, nu mai pot fi nerostite. Din fericire, atât eu, cât și V. am rămas mereu de partea bună a acesteia.
Je vous attends, am spus. Faceți vreo oră de la Saint-Lazare, iar eu locuiesc la doi pași de Gare de Rouen. Am folosit intenționat singularul, pentru a-i da lui V. un nou pretext de a mă tachina. Între două femei de vârsta noastră jocurile sunt arme eficiente împotriva acrelii. V. știe și ea să se joace, de aceea nu m-a întrebat nimic după ce i-am spus cine telefonase. Mi-am făcut de lucru aranjând pernele de pe canapea, dar n-am reușit să rezist prea mult și am izbucnit amândouă în râs. Putain, am spus și am aruncat spre ea cu o pernă. Dar era pregătită și s-a ferit cu un gest scurt, fără ca măcar să-și închidă cartea. Vas-y, j'écoute, m-a îndemnat, cu ochii pironiți asupra aceluiași început de capitol și cu un zâmbet superior în colțul gurii, acolo unde, când am cunoscut-o, obișnuia să atârne o Gauloise blonde. Pe atunci, V. fuma doar Gauloises, un omagiu adus lui Cortazar, din cauza căruia pretindea că s-a lăsat de scris literatură, după ce a citit Șotron și a făcut o criză de nervi judecând că orice ar face nu se va apropia vreodată de nivelul acela. Eu nu mă-nnebuneam după romanele lui Cortazar, povestirile, da, îmi plăceau, dar nici n-aș fi băgat mâna-n foc că nu mă lăsam influențată de politică. Încă mai eram șocată de înclinațiile stângiste ale intelectualității franceze pe care le găseam, cu timiditate, de neiertat.
— Copilării, mă trezisem vorbind, într-unul din momentele mele de rătăcire care nu s-au rărit cu trecerea anilor. Se întâmpla la o serată culturală organizată de un reputat filosof de origine română în apartamentul său din al șaselea arondisment.
— Credeți? m-a întrebat și abia atunci am realizat că vorbise gura fără mine și am privit-o pentru prima oară.
Noi, ceilalți, arboram pahare delicate de șampanie, pe când ea strângea în palme, de parcă i-ar fi fost frig, o cană cu cafea americană. Purta pantofi bărbătești și un costum de stofă groasă de lână, cu revere înguste, și pantaloni largi, á la Charlot dans „Le Kid”. De undeva, din niște difuzoare, Vera Lynn cânta We'll meet again și, deși abia ne întâlnisem, ochii ei încercănați îmi promiteau nopți pierdute, jazz, absint și localuri subterane unde încă mai supraviețuiau anii nebuni de dinainte de război, după care jinduiam încă de pe când aterizasem la Paris. Cu ultimele rezerve de curaj am asigurat-o că da, n-am nicio îndoială și că, în cazul în care se va răzgândi, sunt gata să-i fiu alături, din punct de vedere artistic, bineînțeles. I-am sugerat că ar putea să-și numească romanul Țară, țară, vrem ostași[1]; titlul ar fi putut funcționa foarte bine ca o metaforă pentru felul în care regimul comunist și Securitatea lui își recrutaseră activiștii dintre noi, ăștia din echipa adversă. Și mai aveam și alte idei, pe care i-am propus să le discutăm a doua zi la prânz. Vorbeam repede, la foc automat, pentru a-mi ascunde nesiguranța, și nici nu luasem în calcul că s-ar putea să nu știe cine sunt. Ea m-a cercetat puțin, apoi m-a întrebat
— Vous êtes l'auteur des „Dix Autres Commandements”, n'est ce pas?
Eu am dat din cap că da, surprinsă, iar ea a schimbat franceza cu româna și a spus că, dacă e așa, probabil că știu ce vorbesc și îmi acceptă cu plăcere invitația. Era începutul lui 1991, când încă mai locuiam la Paris.
En fait, m-am întors către ea, să nu râzi, dar nu de povestea mea e interesată mademoiselle Tobrouk. M-a privit pe deasupra ochelarilor, curioasă și amuzată și i-am zis că nu, nici de a ei și imediat m-am simțit prost. Am trecut de cincizeci de ani, dar câteodată pot fi răutăcioasă ca o fetiță de șase.
V. provenea dintr-o familie de evrei din Ploiești. Părinții ei, oameni simpli, se treziseră târziu că ar fi bine să imigreze și pierduseră valul de plecări „la liber” de până-n 1952. Totuși, în urma presiunilor internaționale, Gheorghiu-Dej a deschis din nou porțile sau, mai bine zis, le-a crăpat ușor. Prin crăpătură scăpau doar cei norocoși și hotărâți, pentru că, practic, plecai doar cu hainele de pe tine după ce plăteai renunțarea la cetățenie, toate datoriile către statul român — reale sau inventate —, respectiv, toate atențiile către funcționarii care trebuiau să ateste că nu ai asemenea datorii și care știau că întârzierea unei astfel de adeverințe putea însemna foarte ușor ratarea plecării, adică o adevărată nenorocire. Așadar părinții lui V. trecuseră prin înfierarea proletară ca dușmani ai poporului, vânduseră pe nimic tot ce aveau, împrumutaseră tot ce puteau și, în martie 1955, aterizau la Tel Aviv cu câte o valiză de lemn de treizeci și cinci de kilograme care conținea două schimburi de haine, câteva fotografii cu părinții și rudele dispărute sau rămase în țară (nu și ale lor, ei aveau timp să facă noi amintiri), precum și, desigur, câteva cărți în limba română. Cu mâinile libere o țineau de după umeri pe V., care avea zece ani și nu voia să plece nicăieri. De altfel, V. a purtat toată viața pică Israelului, în care n-a petrecut decât patru ani, fiind apoi trimisă unei mătuși de la Paris, pentru a-și desăvârși acolo educația, ceea ce a și făcut, fără să mai revină să trăiască în țara mult visată de ai ei. Altfel, a rămas cu o dragoste orbită de nostalgie pentru România, pe care o căuta peste tot în jur. Cea adevărată nu i-a răspuns niciodată la scrisori, dintr-o frică sănătoasă și bine întemeiată. Doar limba maternă i-a rămas aproape; la jumătate de veac de când vântul aspru de primăvară timpurie îi uscase lacrimile pe scara avionului, V. vorbea o română literară, bogată, corectă și completă, ceea ce ne plasa cumva pe amândouă pe aceeași autostradă, dar gonind în sensuri diferite. Tot dintr-un act (ratat) de dragoste pentru țara care-o expediase cu un șut în fund, nu înainte de a-i goli buzunarele, petrecuse, la mijlocul anilor '70, trei luni la Haifa, descosându-i pe taică-său și pe oricine altcineva mai era dispus s-o asculte despre cum au plecat evreii din România. Rezultatul — o carte de debut, Soarele răsare de câte ori vrei tu, un roman-mozaic care, deși plin de povești interesante, nu prea mișcase pe nimeni. L-am citit și eu, în franceză — fusese publicat numai în Franța, Israelul preferând să nu-și pună în pericol relațiile cu România lui Ceaușescu, de la care continua să cumpăre cetățeni en detail. Din paginile cărții radiau vizibil sentimentele lui V. neecranate în vreun fel de realitate — o portretizare nepotrivit de duioasă a unui regim criminal care își strivea atât psihic, cât și fizic cetățenii. Ciudat cum sentimentele și senzațiile copilăriei se pietrifică și cum viața are nevoie de timp, perseverență și de o daltă grozav de ascuțită pentru a le retușa și a le aduce mai aproape de realitate. Nici poveștile propriilor mele aventuri cu Securitatea comunistă nu au schimbat prea multe în ea. Cred că, dacă V. ar fi mers până la capăt cu sinceritatea și ar fi povestit totul din perspectiva unei fetițe de zece ani, cartea ei ar fi putut ajunge mai departe. Sau poate nu; în plin détente[2], Occidentul oficial arăta indulgență regimului Ceaușescu, care nu numai că nu participase la înăbușirea Primăverii de la Praga, dar și vorbise deschis împotriva invaziei sovietice. În orice caz, după Soarele răsare..., V. n-a mai scris literatură, iar asta sigur nu era vina lui Cortazar.
----
[1] Joc în care două echipe încearcă să-și „fure” jucătorii, punându-i pe rând la încercare — jucătorul chemat încearcă să penetreze alergând în viteză lanțul uman format de membrii celeilalte echipe care se țin de mâini. Dacă nu reușește, trece la echipa care a rezistat.
[2] Relaxarea tensiunilor geopolitice între Statele Unite și Uniunea Sovietică și, prin extensie, între Occident și blocul comunist, începută de Richard Nixon în 1969 și încheiată de Ronald Reagan în 1980.
Dezrădăcinații, de Cătălin Ceaușoglu, Ed. Trei, 2025
Scrie un comentariu