„Intră Stafia”, de Isabella Hammad (fragment)

Editura Polirom vă invită să citiți un fragment din Intră Stafia de Isabella Hammad, roman finalist la Women's Prize for Fiction, apărut de curând în colecția „Biblioteca Polirom”, traducere din limba engleză și note de George Volceanov. 

„O narațiune cutremurătoare despre realitatea trăită de palestinieni în Cisiordania.” (Harper's Bazaar)

Sonia Nasir, o actriță în vârstă de 38 de ani care locuiește la Londra, trece printr-o criză personală și profesională. După mai bine de un deceniu de absență, în 2017 se întoarce la Haifa, orașul natal al tatălui ei, ca să-și viziteze sora mai mare, pe Haneen. Simțindu-se pierdută și deziluzionată, Sonia speră că această călătorie ar putea fi ocazia perfectă pentru a reînnoda relația cu sora ei, dar și cu propriul trecut. Odată ajunsă în țara de origine, se apropie de o prietenă a lui Haneen, carismatica regizoare Mariam Mansour, care pregătește punerea în scenă a unui Hamlet grandios în Cisiordania. Gândit de Mariam ca o alegorie despre cauza palestiniană, textul lui Shakespeare este dezbătut îndelung de actori în timpul pregătirilor pentru spectacol. Deși inițial are rezerve față de această abordare, Sonia, care acceptă să joace rolul lui Gertrude, ajunge să rezoneze cu viziunea regizoarei, găsind, pe durata repetițiilor, din ce în ce mai multe legături de adâncime între piesă și lupta pentru eliberare a palestinienilor.

„Deși acțiunea se desfășoară în prezent, Intră Stafia este un roman impregnat de trecutul Palestinei – și bântuit de cel al Soniei. Isabella Hammad, autoare al cărei stil este în același timp delicat și precis, împletește cele două trecuturi cu grijă, oferindu-i Soniei tot atâtea stafii personale cât cele istorice. Într-adevăr, pare să ne transmită cartea, nicio conexiune autentică – fie ea politică sau personală – nu se poate realiza până când nu ies la iveală stafiile tuturor. Arta este, în ultimă instanță, un instrument eficient de a le scoate la lumină.” (The New York Times Book Review)

„Explorând teme precum diaspora, strămutarea și căutarea identității, Hammad construiește o lume cu o țesătură complexă și plină de emoție. O poveste tulburătoare despre reziliență și nevoia de a aparține unei comunități.” (Juriul Aspen Words Literary Prize)

„Sunt atât de multe lucruri de spus despre această carte: minunat scrisă, emoționantă și totodată incisivă, profundă și, mai presus de toate, provocatoare. Îl provoacă pe cititor să răspundă la problema cu care se confruntă personajele romanului: cum trăiești sub ocupație păstrându-ți demnitatea și umanitatea? Hammad răspunde la această întrebare purtându-ne în inimile și mințile personajelor și, prin ele, în inima și mintea Palestinei.” (Azar Nafisi)

Isabella HAMMAD, născută în 1991 la Londra, de origine palestiniană, este o tânără voce de o forţă remarcabilă în peisajul literar. Poveştile ei se desfăşoară deopotrivă în Orientul Mijlociu şi în Occident şi dezvăluie modul în care dezrădăcinarea, nostalgia şi pierderea locurilor şi oamenilor dragi se răsfrâng asupra familiilor şi generaţiilor. A primit numeroase premii – Plimpton Prize for Fiction (2018), O. Henry Prize (2019), Sue Kaufman Prize (2020), decernat de Academia Americană de Arte şi Litere, Betty Trask Award (2020) – şi burse de creaţie: Axinn Foundation Fellowship, acordată de New York University (2016), Gerald Freund Fellowship, acordată de MacDowell Colony (2017), Lannan Foundation Fellowship (2020). Romanul Parizianul a fost distins cu Palestine Book Award (2019) şi nominalizat la Edward Stanford Fiction Award (2019) şi Walter Scott Prize for Historical Fiction (2020).

Intră Stafia, de Isabella Hammad (fragment)

Mă așteptam să fiu interogată în aeroport și așa s‑a și întâmplat. M‑a surprins, însă, faptul că interogatoriul n‑a durat foarte mult. O tânără polițistă de frontieră blondă și una mai vârstnică, brunetă, mi‑au pus, pe rând, întrebări despre viața mea, intr‑un separeu. Țineau să afle, în special, ce legături are familia mea cu acest loc și le‑am repetat de patru ori că sora mea locuiește aici, dar că eu una n‑am mai revenit de unsprezece ani. De ce? m‑au tot pisat ele. N‑aveam nicio explicație. În unele momente, dialogul aproape că părea să se transforme, în chip bizar, intr‑o încercare stăruitoare de lămurire a drepturilor mele civile. Desigur, asta doar pentru descurajarea mea. De ce are sora dumneavoastră cetățenie și dumneavoastră nu? A fost la locul potrivit la momentul potrivit, le‑am răspuns eu dând din umeri. Nu voiam s‑o aduc în discuție pe maică‑mea. Mi‑au deschis fermoarul valizei, mi‑au scotocit printre lucruri, au deschis fiecare carte cu piese de teatru, mi‑au frunzărit agenda cu lunile de vară necompletate și cele două romane, dintre care pe unul îl terminasem în avion, iar apoi m‑au condus intr‑o altă încăpere, pentru o percheziție la pielea goală. Dar bineînțeles că nu‑i nevoie de‑așa ceva, m‑am semețit eu în timp ce o a treia agentă își trecea detectorul de metale peste trupul meu dezgolit, de parcă aș fi putut ascunde ceva sub piele, și a zăbovit aiurea asupra bridelor de la sutien și asupra chiloților din dantelă albastră, pe care mi‑i asortasem la culoare, iar când s‑a aplecat spre zona mea inghinală, am simțit că mai am puțin și mă pufnește râsul. M‑am îmbrăcat și am rămas uimită de cât de tare tremur, iar după zece minute m‑au chemat la un ghișeu unde un bărbat înalt, pe care nu‑l mai văzusem până atunci, mi‑a dat pașaportul și mi‑a spus că mi se permite intrarea, Bine ați venit în Israel. 

Am trecut pe lângă o sală de așteptare și am recunoscut doi arabi ursuzi și o tânără occidentală cu buzele rujate, care zburaseră împreună cu mine și încă așteptau să fie intervievați. Privirile lor mă urmăriră spre ușa automată și, când aceasta se deschise cu un suspin, m‑am uitat la telefon să văd cât e ceasul și am văzut că trecuse doar o oră. Așa se face că mi‑au mai rămas la dispoziție două ceasuri în care n‑aveam nimic de făcut, fiindcă sora mea, Haneen, nu se întorcea în Haifa mai devreme de șase și jumătate. Am luat o hotărâre de moment și l‑am rugat pe un taximetrist să mă ducă la Akka. Mi‑a venit așa, o idee, că mai întâi ar trebui să văd ceva frumos. 

În mașină, nivelul de adrenalină mi‑a scăzut încet‑încet. Și, odată cu asta, mi‑a revenit în minte și umbra iernii mele nefaste, și m‑am uitat la ogoarele ce se succedau și dealurile Galileei prin întunericul ei. Toată viața fusesem conștientă de busola morală mai fermă a lui Haneen; de‑aia îmi era și frică să‑i fac destăinuiri până în ultima clipă, când îmi ajungea cuțitul la os. În același timp, voiam să‑i opun rezistență, la fel cum un copil li se împotrivește părinților și, totodată, le absoarbe înțelepciunea; voiam să fac pe îmbufnata în al doilea dormitor al ei și să mă simt mai bine, ascunzandu‑mi bucuria secretă de‑a ști că există cineva care‑mi cere să‑i dau socoteală. 

Poate că încă nu privisem în față această realitate, dar nu mă aflam aici doar pentru Haneen. După o oră și jumătate de mers, apărură primele indicatoare cu Akka și inima începu să‑mi bată nițel mai tare, iar apoi am părăsit autostrada și am trecut pe lângă arcadele orașului vechi. L‑am plătit pe șofer și mi‑am tras trollerul pe o alee, oprindu‑mă atunci când am zărit cerul albastru incandescent deasupra digului. Am privit îndelung străvechile construcții din piatră și suprafața orbitoare a apei. Nu mă pregătisem pentru acest impact visceral cu amintirea simțurilor mele. Lângă dig erau câteva scaune și mese roșii. M‑am apropiat de zidul de beton, m‑am rezemat cu spatele de el și am zăbovit o clipă. Soarele îmi ardea fața și mâinile. Am început să transpir la subraț. Am întins brațele în sus și m‑am cocoțat pe dig. 

La vreo doisprezece metri sub mine, apa se izbea spumegând de zidul de piatră care o proiecta îndărăt. În dreapta mea, unde digul se curba, un grup de băieți stăteau ca la coadă. Stângaci, cu mâinile în șolduri, lăsându‑se de pe un picior pe altul, se uitau unii la alții, așteptând. Doi dintre ei erau mititei și jigăriți, desculți, cu omoplaţii înnegriţi de soare. Majoritatea celor mai măricei purtau teniși care lăsau urme întunecate pe piatră, iar de pe cusăturile șorturilor le picurau coliere de stropi. Primul dintre ei își luă avânt și sări în gol, cu genunchii la piept. Plonjonul lui, cu trupul destins în aer, păru să dureze la nesfârșit. Apoi sparse suprafața apei și dispăru. Când capul i se ivi din nou, ceilalți băieți nu avură nicio reacție. Bănuiesc că mă așteptam să‑i văd aplaudând sau mai știu eu ce. Cel care sărise își scutură apa din păr și înotă către stânci. 

Mi‑am imaginat cum ar fi să mă prăbușesc de pe marginea digului. Pantalonii mei din bumbac subțire s‑ar umfla, întărindu‑se în aer ca vela unei corăbii, trăgându‑se în sus tot mai mult pe măsură ce silueta mea ar plonja spre apă. Parcă și vedeam și simțeam, totodată, cum îmi julește digul antebrațele prin cămașă. Cum cad cu picioarele răscrăcărate, cu o mână întinsă, și mă zdrobesc instantaneu, plină de sânge, pe stâncă. 

Intră Stafia, de Isabella Hammad, Editura Polirom, 2025, trad. rom. George Volceanov, col. „Biblioteca Polirom. Actual”