„Soldat Marinar”, de Claire Kilroy (fragment)

Editura Polirom vă prezintă un fragment din romanul Soldat Marinar, de Claire Kilroy, publicat în colecția „Biblioteca Polirom” (coord. Dan Croitoru). Traducere din limba engleză și note de Andreea Focșăneanu.

Roman finalist la Women’s Prize for Fiction 2024.

„Nu ştiu să mai existe o carte la fel.” (Colm Tóibín)

Puternic şi tensionat ca un thriller despre perioada de început a maternităţii, cu provocările ei  asupra sănătăţii mintale a mamei, Soldat Marinar este primul roman publicat de Claire Kilroy după mai bine de un deceniu. Viscerale, turbulente, vitale, emoţiile proaspetei mame ne sunt dezvăluite pe măsură ce căsnicia ei trece prin momente de criză şi un vechi prieten reapare în viaţa ei, oferindu-i un colac de salvare femeii care fusese odată. Cartea explorează ciocnirea dintre iubirea feroce pentru fiinţa plăpândă căreia i-a dat naştere şi schimbarea radicală la nivelul identităţii, autonomiei şi creativităţii prin care trece o mamă izolată şi lipsită de sprijin. Romanul, finalist la Women’s Prize for Fiction 2024, abundă în adevăruri incomode şi pătrunzătoare despre ce înseamnă să trăieşti zi de zi cu un copil mic în grijă.

„O carte extrem de emoţionantă, cu o notă de tandreţe şi rezonanţă mitologică. O carte pe care multe femei o vor îndrăgi cu siguranţă şi de care mulţi bărbaţi au disperată nevoie, cred eu, şi le-ar prinde foarte bine s-o citească.” (Colm Tóibín)

„O creaţie de mare virtuozitate, o carte puternică şi importantă, cu adevărat vitală, un SOS transmis de pe ţărmul primilor ani de maternitate şi o lecţie despre supravieţuirea în pustiu.” (The Irish Times)

„Un roman răscolitor, pe care nu l-am putut lăsa din mână.” (Anne Enright)

„Un roman profund, care nu face deloc risipă de cuvinte, nu doar despre a fi părinte, ci şi despre timp şi limbaj. Un vârtej lingvistic care se citeşte cu sufletul la gură.” (The Independent)

„Un roman minunat, tulburător, despre cum e să fii mamă pentru prima oară.” (Indira Varma)

Claire KILROY (n. 1973) este una dintre cele mai importante scriitoare irlandeze contemporane. Romanul ei de debut, All Summer, publicat în 2003, a fost distins anul următor cu Rooney Prize for Irish Literature. Al doilea roman, Tenderwire (2006), a fost nominalizat la Irish Novel of the Year în 2007, fiind urmat de All Names Have Been Changed (2009) şi The Devil I Know (2012). În 2023 a publicat Soldier Sailor, primit cu mare entuziasm pe scena literară internaţională, finalist la Sky Arts Awards – Literature şi inclus în categoria „Cea mai bună carte a anului” de numeroase publicaţii, printre care The Sunday Times şi The Guardian.

Soldat Marinar, de Claire Kilroy (fragment)

Am deschis ochii. Chiar se poate să dormi din picioare. Încă o lecție învățată pe pielea mea. Mă întorsesem în acel vis, acel coșmar oribil cu tine, când tatăl tău mă întrebase dacă mă mai duc.

— Unde? am întrebat un pic speriată.

Ce uitasem de data asta? Și ce căutam la frigider? Erai lipit de șoldul meu. Erai mereu lipit de șoldul meu. Corpul mi se sucise ca să se adapteze la greutatea ta cum fac copacii aceia bătuți de vânt care cresc pe stânci. Nici acum nu am buricul fix în mijloc.

— La chestia aia.

A ciocănit fluturașul prins cu un magnet de ușa frigiderului. Culorile primare ale Grupului Bebeluși și Prichindei – cuburi de jucărie, amprente colorate, alfabetul – imagini condescendente, acum că mă gândesc, având în vedere că nu copilul este publicul-țintă, ci adultul care îl aduce pe copil, invariabil femeia.

— Parcă ziceai că‑l duci acolo.

— Ce zi e azi?

— Joi.

— A! (În fiecare joi dimineață! scria în fluturaș.)

Trebuie scoase pubelele.

— Ar trebui să‑l duci, a concluzionat Specialistul în Dezvoltarea Copilului. Să socializeze, a adăugat, cu o sintagmă pe care o preluase de la mine.

Vorbeam de săptămâni despre nevoia ta de socializare în grupul ăla și, ce să vezi, acum îi venise lui ideea. Problema era că nu reușeam să plec la timp de acasă. Era greu să‑i explic soțului meu impedimentele, pentru că el nu le conștientiza deloc. Nici eu nu le conștientizasem înainte de nașterea ta, înainte de tot haosul ăsta gen trei pași înainte, doi pași înapoi. De când te puseseși în mișcare, reușeai să desfaci rapid tot ce făceam eu.

Afară încă nu se luminase de tot. Soțul meu era deja îmbrăcat, cu părul umed de la duș. Eu eram încă în pijamale.

— Hm, am făcut.

Am deschis frigiderul și m‑am holbat la ce era prin el, încercând să găsesc un indiciu. Erau două orbite goale ochii mei. Două găuri fierbinți adâncite în craniu.

— Mă simt mai obosită decât când m‑am culcat.

— Ai avut o noapte grea?

Ce întrebare prostească. Toate nopțile erau grele. Tatăl tău încă dormea în cămăruță.

— Nu mă simt în stare de nimic azi.

— Îmi pare rău, iubito.

— Trebuie să mă ocup de niște chestii. Poate când vii acasă poți să‑l culci tu?

— Lucrez iar până târziu.

Da, biroul. Costumul lui, cravata lui. Pijamaua mea, corpul meu postnatal. Colăceii de grăsime pentru rolul de grăsuță. Întărește‑ţi centrul, mă îndemna aplicația. Ce‑o mai fi însemnând și asta?

Tot nu știam de ce venisem la frigider. Am închis ușa la loc.

— Lapte, mi‑a adus aminte soțul meu.

Am deschis frigiderul și i‑am dat laptele.

— Isuse Cristoase, atâta a mai rămas?

— Scuze.

Laptele intra în sarcina mea.

Lipa, lipa în papuci, o halcă de slană umblătoare. Am încercat să te pun în scaunul tău, dar ai țipat și te‑ai agățat de mine, maimuțico. Te‑am pus înapoi pe șold.

— Mă doare, dragule, am zis descalcindu‑mi părul dintre degetele tale.

— Uite‑ți ceaiul, mi‑a întins soțul meu ceașca.

Vedea și el că am mâinile ocupate.

— Mulțumesc. Lasă‑l pe blat.

— Lasă‑l jos.

— Nu pot.

Simțeam cum mă studiază: pijamalele, părul nespălat, nepriceperea.

— Nu sunt incompetentă, i‑am spus. Sunt epuizată, e altceva.

— N‑am spus că ești incompetentă.

— Nici n‑a fost nevoie.

— Spun doar: lasă‑l jos.

— Spun doar: nu pot.

— Bineînțeles că poți să‑l lași jos.

— Nu pot. Nu pot să‑l aud cum urlă. Pur și simplu nu pot. Mă zgârie pe creier. Nu înțelegi.

— Nu, nu înțeleg. E un bebeluș. Bebelușii urlă.

— Ce‑ar fi să‑l pui tu în scaun?

Te‑am întors cu fața la el. Ţi‑ai întins braţele, voiai la tata.

A arătat spre costum. Erai un gheizer de vomă, Marinare, un pericol pentru curăţătoriile chimice. A aruncat o privire spre telefon.

— Trebuie să plec la serviciu.

— Norocul tău, am remarcat sec.

— Ce vrei să spui?

— Cel puțin tu poți să pleci. Poți să muncești.

— Bărbatul se duce la serviciu. Ce nenorocit.

— Eu nu mai pot să muncesc.

— Nu te oprește nimeni.

Am arătat spre tine.

— Trezește‑te mai devreme. Trezește‑te la cinci.

Am crezut că izbucnesc în lacrimi. Pojghiţa se subțiase mult în ziua aia. Pojghiţa dintre adaptare și inadaptare. Dar sunt în ultimul hal de obosită! Îmi venea să mă smiorcăi.

— Să te trezești tu la cinci, am spus în schimb.

L‑am condus până în hol, lipa, lipa. Și‑a pus paltonul nou din lână bleumarin. Toți trei în oglinda din hol. Tu, eu și Hugo Boss. Nu mai arătam a cuplu căsătorit. Ce caută el cu asta?

— Pa‑pa, tata, am spus în locul tău, fluturandu‑ți mânuţa.

Tatăl tău ne‑a sărutat pe amândoi înainte să închidă ușa, ghilotina care mă tăia de lumea mea. Nu spun că tatăl tău era lumea mea, doar că era liber să hoinărească prin lumea mea, pe care acum ar trebui s‑o numim lumea lui sau poate lumea, un loc pentru adulți de unde fusesem exilată. Acum trăiam în lumea ta. O lume mică. Ratasem pauza de duș. O ratasem și ieri. Nu mai știam când fusese ieri ăsta. Ai început să scâncești. Lipa, lipa înapoi pe hol. Șapte treizeci și cinci. Încă treisprezece ore.

Soldat Marinar, de Claire Kilroy, Ed. Polirom, 2024, trad. Andreea Focșăneanu, col. „Biblioteca Polirom. Actual”