„Promite-mi că n-o să murim” de Mara Carollo (fragment)

O femeie curajoasă. Un secol de prefaceri istorice. O pasiune de-o viață.

Destinul are o voce aspră, întipărită în pământ și în timp. Caterina o ascultă, dar nu se supune. Trăiește, muncește, așteaptă. Pentru că dorința este mai puternică decât capitularea.

Un roman istoric intens și sfâșietor care străbate secolul XX prin ochii Caterinei, o fată, apoi o femeie rebelă și hotărâtă, crescută în munții din Veneto. Între duritatea vieții rurale și mirajul unui viitor diferit, destinul ei este marcat de dragostea pentru Mario, o umbră constantă de-a lungul vieții sale.

„O carte care are forța marilor clasici... Pentru că Mara Carollo scrie cu o rară intensitate, capabilă să evoce imagini puternice. Dacă vă plac romanele despre maturizare, poveștile care ne arată cât de mult ne definesc visurile, creșterea și rădăcinile noastre, Promite-mi că n-o să murim este o carte pe care n-o veți uita, exact ca o promisiune șoptită la ureche.“ - Book To Book Magazine

Cu un stil evocator, înrădăcinat în marea tradiție literară italiană, Mara Carollo scrie despre dorință, sacrificiu și speranță, dând glas unei generații de femei puternice și uitate. O poveste despre pasiune și reziliență, despre visuri neîmplinite și alegeri care marchează o existență, despre forța unei femei care, în ciuda tuturor greutăților, a reușit să-și croiască propriul destin.

„Nina și Mario se cunosc dintotdeauna, se joacă de mici în munții din Veneto, se așteaptă și se urmăresc ani la rând. Se regăsesc, dar viața îi va despărți din nou. Mara Carollo debutează cu epopeea unei femei puternice și curajoase.“ - Corriere della Sera

Mara Carollo este o scriitoare italiană născută la Thiene, în 1979. A absolvit Facultatea de Filosofie a Universității din Padova. Iubitoare a muntelui și a marilor clasici ai literaturii, Carollo lucrează de zece ani ca profesoară la un liceu din orașul ei natal. Promite-mi că n-o să murim este romanul său de debut.

Promite-mi că n-o să murim de Mara Carollo
(fragment)

Capitolul 7 

 

După câteva zile a venit preotul. Ușa era deschisă, fiindcă afară era soare. 

Caterina desena o altă carte de povești pentru Francesco. Copilul, ca un pui de rândunică, își întindea gâtul subțire ca să vadă ce făcea mama lui pe masă. 

— Bună ziua, spuse preotul din ușă. 

Caterina închise iute caietul. 

— Lăudat să fie Iisus, răspunse, sărind în picioare. 

Preotul îi spuse că venise să binecuvânteze casa. Caterina s-a dat laoparte și l-a lăsat să îndeplinească ritualurile obișnuite. 

— Soțul tău a venit să stea de vorbă cu mine, Nina, începu el, după ce și puse sfeștocul în punga specială. E foarte îngrijorat. 

Caterina s-a apropiat de masă și i-a întins paharul de vin pe care i-l pregătise. 

— E îngrijorat pentru mine? întrebă ea, ridicând din sprâncene. 

— Da, continuă preotul. Mi-a spus că nu mai vrei copii. E adevărat?

Preotul se uită la Francesco zâmbind cu bunătate și-l ciufuli. 

Caterina simți că-i iau foc obrajii — îl trimise să se joace afară. 

Bărbatul își duse paharul la buze. 

— Eu te cunosc de când te-ai născut, Nina, și știu că uneori ai tendința să-ți faci idei despre diverse lucruri. Dar aici totul e limpede. 

Se uita la ea cu ochii întredeschiși. 

Caterina, care se așezase între timp, simți imboldul să se aplece, așa cum făcea când era mică, ca să-și ascundă păcatele pe care le simțea în burtă. 

— Știu că-ți place mult să citești. Nu cumva ai citit ce nu se cuvine? 

Caterina clătină din cap. 

— Nu, părinte, nu mai citesc de mult. 

— Atunci care-i baiul? 

Ea se uita la mâinile care țineau împletitura de paie. 

— N-avem destui bani să hrănim alți copii. 

El oftă. 

— Crezi oare că totul e în mâinile tale? Dumnezeu își are în pază copiii! 

Clătină din cap. 

— Credința, Nina! Trebuie să ai mai multă credință, asta e problema ta de când erai mică. 

Nu a vorbit niciodată cu Vincenzo despre vizita preotului. Îi purta prea multă pică fiindcă trădase și fărâma de intimitate care mai rămăsese între ei. A citit o broșură în care era explicată Casti Connubii, pe care preotul insistase să i-o lase, mai curând din plăcerea de a răsfoi o carte și de a da peste câte un cuvânt nou. Nici nu a mai fost nevoie să-l refuze pe soțul ei, căci Vincenzo își petrecea de acum toate serile la cârciumă. 

Când se întorcea acasă înjura, spărgea câte ceva, apoi se trântea în pat îmbrăcat. De câteva ori s-a împiedicat pe scări și a adormit acolo. 
Ea se prefăcea că doarme, dar, de fapt, stătea trează bună parte din noapte gândindu-se cum să remedieze pagubele. 

În timpul zilei, de îndată ce putea, se ducea să caute alinare în vechiul ei sat, unde împletea paie cu prietenele din copilărie. 

Acolo se uita la vacile grase din grajd, la iezii care țopăiau pe povârnișuri, la curtea pentru animale însuflețită de ciondănelile neîncetate ale găinilor, apoi la grădina îmbelșugată din spatele caselor și la stiva mare de lemne așezate cu grijă sub șopron. Și se întreba cum de în tinerețe se crezuse săracă. 

Frații ei luaseră frâiele proprietății și totul revenise la normal; se ocupaseră și de muncile grele, pe care ea și mama ei le neglijaseră în vremea războiului. Refăcuseră terasamentele și scoseseră din rădăcini cireșul de la Campo Gualivo, al cărui trunchi putrezise cu ani în urmă. Caterina a plâns în ziua când, în locul pomului, a găsit doar o moviliță de pământ afânat, căci sub ramurile lui îl ducea pe Quintilio când era mic și se temea că, dacă dispăreau obiectele, aveau să se risipească și amintirile. Când se gândea la fratele ei, îl strângea la piept pe Francesco și se întreba cum de reușise mama ei să supraviețuiască morții fiului. 

Tullio, în trecere către diferite treburi, se oprea pe la sora lui și-i povestea nepoțelului, care încă nu înțelegea mare lucru, despre zebrele pe care le văzuse în Africa și despre elefanții din India. 

Caterinei îi venea să râdă că tocmai el, care, dintre toți, era cel mai potrivit ca să fie țăran, putea ajunge un personaj exotic și aventuros în mintea lui Francesco. Numai războiul putea să le joace un asemenea renghi. Într-o zi, a anunțat-o că se logodise cu Mara, iar Caterinei și asta i s-a părut o glumă. 

O vreme, s-a întrebat dacă fratele mai mare știa de legătura dintre Mara și Quintilio. Apoi nu s-a mai gândit la asta, fiindcă adevărurile războiului nu mai interesau pe nimeni. 

În schimb, Anna nu-și găsea liniștea. 

— Giuseppe încă nu s-a întors, începea de fiecare dată, târându-și scăunelul lângă băncuța Caterinei. 

De față cu ea, nimeni nu îndrăznea să spună pur și simplu nu s-a întors, toți adăugau și acel încă, de milă. Dar de acum cei care supraviețuiseră se întorseseră și povestiseră despre cât de cumplită fusese retragerea, despre camarazii morți de foame și despre trupurile înghețate în stepă. În afară de Anna, nimeni nu mai credea cu adevărat că Giuseppe ar mai fi în viață. Poate că, de fapt, nici ea nu credea asta, dar, după război, și viețile care reîncepeau aveau nevoie să se sprijine pe adevăruri nerostite. 

Fetițelor le vorbea mereu despre tatăl lor, le povestea cât era de frumos și puternic… 

— Să vezi ce o să se supere tata când s-o întoarce, o certă într-o zi pe Paola, care aruncase cu o piatră în surioara ei.

Construise în jurul absenței soțului ei o viață de zi cu zi care-l includea. 

Și Caterinei îi lipsea Giuseppe. Își amintea tot mai des ce-i spusese el ca s-o ia peste picior, în ziua nunții surorii lui. 

Până la urmă o să te măriți și tu, o să vezi. Doar că-i vai și amar de ăla care te o lua! 

Poate că nu se înșelase. 

În felul lui, Giuseppe era înțelept și fusese și un prieten bun. I se rupea inima când se gândea la trupul lui puternic părăsit în mijlocul stepei ruse. 

— În sfârșit cunoaștem și noi pe cineva important! spuse Tarquinio într o după amiază când abia se întorsese de la câmpie, unde se dusese s-o vadă pe iubita lui. 

Femeile, care tricotau în curte, și-au ridicat privirile. 

— Îl mai știți pe Mario? întrebă el, arătând spre ruinele casei lui Toni și a Irmei, care stăteau să se prăbușească. Am aflat la vale, în sat, c-a fost ales în Parlament. La comuniști. 

Caterinei i-a căzut din mână șnurul lung pe care deja îl împletise. Anna i l-a luat de jos și, întinzându-i-l, i-a mângâiat piciorul. 

— Pare imposibil ca unul care a plecat de aici să-și fi făcut o viață altfel decât a noastră, spuse Lucia zâmbind. 

— Încă de mic se vedea că e isteț, adăugă Maria. 

Toate erau de acord și fiecare și-a amintit măcar o întâmplare în care se remarcase într-un fel sau altul. Pentru că știuse să facă nu știu ce calcul, pentru ziua în care, când era în clasa a patra, recitase Seara mea de Pascoli la o șezătoare…

Caterina era singura care nu spunea nimic. Ținea privirea plecată și încerca să lucreze. 

Fratele ei i-a dat o palmă pe umăr. 

— Erați tare buni prieteni de mici. Poate-ntr-o zi o să ne fie de folos prietenia voastră.

Promite-mi că n-o să murim de Mara Carollo, Ed. Trei, 2026, trad. rom. Anamaria Gebăilă, col. „Fiction Connection”